Atanasie Berzescu - Despre demnitate

farmecul naturii, cu albul zăpezii scânteind în soare. Contrastulacela izbitor al colinelor de deal înveşmântate în mantia albă, netrezea la realitate. Aşa cum am mai spus, ei erau mulţi, sprijiniţide tancurile ruseşti, iar noi eram puţini şi fără arme. În luptaaceasta cu răul, cu noi era numai Dumnezeu. Vânaţi din toatepărţile, într-o iarnă grea, ne zbăteam să găsim o ieşire. În aceastăatmosferă de zbucium sufletesc, Spiru începe mărturisirea lui.Baierele inimii lui se dezleagă şi zice:— “Măi frate Tase Berzescu, suntem prinşi ca-ntr-omenghină. Nu ştiu care va scăpa din noi doi cu viaţă. Cred totuşică tu o să scapi. Este bine să ştii unele gânduri ale mele. Stândaşa, unul lângă altul, în mijlocul întinsului de zăpadă, ascultamla ce-mi spunea Spiru. Apăruse deja legea care prevedeapedeapsa cu moartea.Iată ce-mi spune Spiru:A).— “De când stau aici în grup cu aceşti oameni,hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem deimportant în felul lor de comportare. Deşi suntem, caapartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facemdiferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari,ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nui-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţăpolitică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţaduşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa deunitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului,unitatea între noi.B). — “În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte deDumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceascaîncleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără decare nu va fi niciodată biruinţă.56