Atanasie Berzescu - Despre demnitate

— “Măi Nicolae măi, nu vorbi cu păcat de oameni, cănumai Dumnezeu ştie ce-o fi fost în sufletul lor, de-or fi greşit.Nici noi n-am fost mai buni.”Adeseori ne povestea lucruri din copilăria lui, de felulcum a reuşit să răzbată în viaţă. A parcurs drumul, în cariera luide ofiţer, de la sublocotenent şi până la gradul de general prinputerile lui, fără a fi ajutat de cineva din afară.CARE VREI MURIEra prin luna aprilie 1950. Pe Nicolae Mareş, într-o bunăzi, de dimineaţă, după deschidere, îl strigă un ofiţer cu lista înmână să-şi facă bagajul şi să iasă afară. Tiptil, puţin adus despate, destul de firav, cu bocceaua sub braţ, îşi ia rămas bun dela noi şi iese afară. Târziu am auzit, când deja eram liber, că afost dus la Sighet, unde a şi murit. De la plecarea lui am rămasiarăşi patru. Vizita medicală se făcea o dată pe săptămână decătre medicul civil al închisorii, într-o celulă special amenajată.Pe sală, ca planton era şi unul, Giury pe numele lui, ungurde origine. Înainte de vizită umbla ca o vijelie, de la celulă lacelulă, strigând cât îl ţineau plămânii:— “Care vrei muri! Care vrei muri! Care vrei muri!”,trăgând zăvoarele de la uşi, de să le rupă, nu alta. La început nuştiam ce-o fi cu asta. Generalul Arbore îmi spune însă că-i vizitamedicală. Cine vrea să meargă la medic se îmbracă şi iese pesală. Mă ridic şi eu şi mă iau după ai mei. În frunte era generalulşi după el eu. Când am ieşit pe sală, deja coada se formase. Neaşezăm şi noi la coadă, încheind rândul. Rezemaţi de perete,oamenii vorbeau între ei. De-abia ne mai vedeam unii cu alţii,din celulele vecine. Erau scoase cam 5-6 celule deodată. În138