Atanasie Berzescu - Despre demnitate

curtea Celularului. Într-o zi văd o mână scoasă pe la margineaoblonului şi aud o voce strigând la mine:— “Aici sunt eu, Ion, uică-tu.”Era unchiul meu Ion Berzescu. Ajunsese la etajul III. Înaltă zi aud o altă voce; încă mai tare strigând la mine:— “Aici îi Ion” sau “Aici îi Manole”.Aşa ne treceau zilele în şir, aplicându-ni-se un regim depedeapsă pentru că am îndrăznit să protestăm împotriva unuiregim de exterminare.În vremea asta, percheziţiile curgeau lanţ, una după alta,numai pentru a fi şicanaţi.De la o vreme, mai bine zis cam din luna iunie 1957,începuseră să se elibereze oamenii cu condiţionalul de muncă.Dosarul fiecăruia trecea prin faţa unei comisii. Acolo ţi se hotărasoarta. Nu prea mă gândeam la eliberare, mai ales cum eu aveamun înger păzitor în Aiud - ofiţerul politic. Tot timpul închisoriiîmi purtase sâmbetele.Cu toate astea, în ziua de 27 noiembrie 1957, după masă,mă strigă un ofiţer cu o listă în mână, spunându-mi să-mi facbagajele. Mă scoate din cameră pe sală, de unde mă vâră într-ocelulă de vizavi. De acolo, un gardian mă duce la administraţie,într-un antreu. Spre surprinderea mea, acolo îi întâlnesc pe IonIliescu, prietenul şi naşul meu, şi pe Gheorghe Munteanu de laDomaşnea. Pe Ghiţă nu l-am mai recunoscut. Slăbise mult detot. În libertate fusese un om bine făcut, puţin mai înalt decâtmijlociu, blând şi frumos la înfăţişare. Acum rămăsese numaiosul şi pielea de el. Nu mai bine arătam şi eu. Surprinşi, de-abiane dezmeticirăm de întâlnirea şi înfăţişarea noastră. Ne cheamăpe rând la birou, făcându-ne toate formele de eliberare. Lafiecare ne dă câte o foaie în mână. Când ne uităm mai bine înfoile noastre, observăm că noi nu mergem acasă, noi ne ducem227