Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Tot aici, în centru, într-o piaţă s-au amenajat mici căsuţeiluminate fermecător în aşteptarea lui Moş Crăciun. Am intratîntr-o clădire mare cu patru etaje, puternic luminată. Am rămasuluit. Nu mai văzusem în viaţa mea aşa ceva, deşi eram destulde bătrân, la 72 de ani, ca să pot vedea multe minuni ale lumii.Este adevărat că şi eu am văzut multe minuni, dar într-o lume alui Satan, lumea infernului roşu, lumea comunismului. Şi acumîntreaga omenire mai simte mişcările sale de zvârcolire.Această mare clădire, cu scări rulante, pe care am s-odescriu mai în aproape, se numeşte KARLSTADT.13 dec. 1992.Zi de duminică, zi de sărbătoare, a treia de când sunt laAron. O zi cu cer mohorât, vânt rece, cu semne de iarnă. Ies pebalcon şi-mi curăţ cizmuliţele de noroiul adunat la vama noastră.Am adus şi eu, deci, un pic de noroi de la noi în Karlsruhe. Darsă nu se uite că-n acelaşi timp am adus şi acea disponibilitate asufletului românesc, acea îngăduinţă şi dragoste de aproapele,acea toleranţă şi ospitalitate a nedreptăţitului nostru neam. Noi,românii, în decursul istoriei, de cele mai multe ori, am câştigatvictorii, dar din nefericire adesea am pierdut războiul. Preamultă rugină pe sufletele noastre. Zgura n-o putem îndepărtadecât atunci când poporul român va realiza reforma morală. Aicivom ajunge numai dacă mergem pe drumul Bisericii.Făcându-mi cizmuliţele, gândul mă împinge spre realităţiromâneşti. De aici, din vestitul Occident al Europei, mă gândesccu mult dor la ţara mea. La spaţiul mioritic al lui Blaga, lanobleţea sufletului neamului nostru, aşa cum îl vedea PetreŢuţea, la peticul de pământ ROMÂNIA, unde NicolaeSteinhardt s-a desăvârşit ca om, vas ales de Dumnezeu, spre adovedi încă o dată că prin credinţă şi dragoste nemăsurată se352