Atanasie Berzescu - Despre demnitate

miez de iarnă, flămânzi şi goi, noaptea în baracă tremuram defrig, iar ziua, în timpul muncii silnice, eram mânaţi din spate cavitele în jug. În adâncul fiinţei noastre se înstăpânise neliniştea,Un tremur ne cuprinsese pe toţi. Era tremurul silniciei şi alumilinţei. Voiau degradarea omenescului din noi, anulareapersonalităţii. Se ţintea la desfiinţarea totală a omului din noi.Acestea erau dezideratele comunismului.Era pe la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie1959. Se lucra la viile de la Nazarcea. În bătaia Crivăţuluidezlănţuit, noi duceam o viaţă trudnică. Din lagăr mergeam pejos câte şase inşi în rând, ţinându-ne de braţ, într-o coloană de48 de oameni. Mergeam tropăind pe drumul de piatră, o distanţăde 7-8 km. Coloana era încadrată de ostaşii de pază ai securităţii.Purtau, atârnat de gât, un pistol mitralieră, cu degetul pe trăgaci.Frigul, stârnit de vântul dobrogean, ne îngheţa faţa şi ochiilăcrimau. În timpul mersului nu aveam voie să ne desprindem debraţ. Dacă încercam să ne ştergem ochii sau nasul, soldatulstriga la noi că trage dacă nu ne ţinem de braţ. Cu ochiilăcrimând, cu nasul curgând, ne duceam chinul în cadenţasatanică. Respirând în oftaturi, în scrâşnet de dinţi, ne uitam însus disperaţi, cu ochii spre cer, întrebându-ne:— “Până când, Doamne?”Aşa ajungeam noi la Nazarcea. Pe o coastă lină, de la estla vest, se întindea toată podgoria. Aici trebuia să refacemspalierul învechit al viei. Soldaţii de pază întindeau tot cordonulînconjurând locul de muncă, se adăposteau în crama de la vie,împreună cu tehnicianul podgoriei. Bătea vântul fără încetare.Zăpada mare era spulberată de vânt şi călcată în picioare de noi,cât lucram la vie. Gerul, înăsprit de Crivăţ, muşca din noi fărămilă. Mantaua vărgată şi subţire nu ne ajuta la nimic. Doarspatele, întorcându-l către vânt, ce ne mai ocrotea. Lucram doi250