Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Să ne întoarcem la camera unde am fost aruncat în 1954,la Aiud, bolnav de T.B.C. În această cameră mi-am găsit loculsus pe prici, tot sub geam, în partea stângă. Nu ştiu nici eu, darparcă era un făcut. În orice cameră eram aruncat, nimeream totsub geam. Era locul cel mai ocolit de deţinuţi. Am ajuns să-mispun: “Unde-i rău, hop şi eu; unde-i bine, nu-i de mine.”Aici, şef de cameră era părintele Sandi Nicolici. Cât amstat aici, el a avut grijă de mine. Tot timpul mă servea la masă.Deşi mâncarea era slabă, eu nu puteam să mănânc. Nu aveampoftă de mâncare. Boala îşi spunea cuvântul. Noapteatranspiram şi nu puteam să dorm. Stăteam ud sub pătură pânămă zvântam. Aşa treceau zilele, fiecare cu greul ei. Venise lunamartie şi iarna nu se lăsa dusă. Noapte de noapte, tot ud detranspiraţie îmi duceam calvarul. Când aveam o cămaşăzvântată, mă schimbam, dar de cele mai multe ori erauamândouă ude. Luasem drumul spre moarte. Din ce treceatimpul, eu slăbeam tot mai tare. Febra creştea. De la o vreme,părintele Nicolici, alarmat, bătu la uşă şi chemă medicul. Lainsistenţa lui venei gardianul cu medicul după el. Se uita dinrama uşii, doctorul la mine, cântărindu-mă din priviri şi pleca.Ştia cine sunt. Dispoziţiile ofiţerului politic trebuiau îndeplinite.Medicul Cureleanu îşi făcea datoria şi de turnător. Eu trebuia sădispar. Uşa se închide, tăcere peste tot, ca şi când nimic nu s-arfi întâmplat. Eu îmi duc mai departe calvarul meu. Calculat,conducerea aştepta, din zi în zi, un raport al medicului că eu amdispărut, am decedat. Eram planificat să dispar. Zilele trec şinimeni nu mă întreabă ce fac. Iarna trece şi eu mă simt tot mairău. Acum, cu febră mare, fără poftă de mâncare, ajunsesem sănu mă mai pot mişca din pat.Părintele Alexandru Nicolici era tot timpul lângă mine.Mă încuraja şi se ruga tot timpul pentru mine. A fost ca un185