Atanasie Berzescu - Despre demnitate

strânge şurubul tot mai tare. Pedepsele se înteţiseră. Spresfârşitul anului 1962, sunt scoşi de la grajd deţinuţii politici. Lagrădină erau tot mai puţini din ai noştri. Locul lor îl ocupaudeţinuţii de drept comun.Până către mijlocul anului 1962, ne-am mişcat oarecummai în voie. Spre toamnă, au început să se ia măsuri derestrângere a libertăţii. Până acum, la club, câte unul din noi maicitea câte o dizertaţie pe marginea unui volum de literatură, dupăbunul plac. Eu îmi alesesem “Hanu-Ancuţei” de Sadoveanu.Trebuia să avem grijă să nu atacăm regimul. Nu ni se cerea să-llăudăm, deocamdată. Lucrurile s-au desfăşurat în modul acestalent, până când s-au hotărât ca reeducarea să înceapă cuadevărat. Intrând pe fir Mihai Angheliu, şchiopul, lucrurile s-auschimbat. Atacul l-a început cu biblioteca. S-au retras o mulţimede cărţi, mai ales clasicii literaturii române. Au dispărut în bunămăsură cărţile bune. Nu mai spun de Eminescu, nu mai aveamnimic. Ni se pune în vedere că acele comunicări susţinute la clubtrebuie să fie făcute cu alt scop. În ele trebuia, fără excepţie, săarătăm că numai “Partidul Comunist” merge pe liniaconstructivă a socialismului. Numai acesta ne orientează pecalea cea bună, în cultură, politică, economie şi-n crearea uneilumi noi. Iată-ne, deci, la început de reeducare.Ceea ce, la Aiud, colonelul Crăciun le pretinsese laînceputul anului 1961, se cerea şi la Periprava, la mijlocul anului1962. Recunoaşterea partidului comunist, ca singura formălegală şi constructivă a societăţii de mâine, creator al omuluinou, călăuzitor al drumului firesc pe care poporul român trebuiasă meargă. Acesta era imperativul vremii.La acest semnal de luptă, ca la o comandă, se întreruptoate lucrările. Nimeni nu mai voia să contribuie cu comunicăriliterare. Ce era de făcut?316