Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Ca-ntotdeauna şi pretutindeni pe pământ, la toateneamurile, orice acţiune secretă îşi are fisura ei, pe undestrăpunge şi se îndreaptă spre cei cărora le este destinată. Aşaam ajuns şi noi să ştim cu câteva zile înainte de plecarea noastră.De această veste eram siguri. Bucuria era mare.Dar... şi acum, ca de altfel în orice moment din viaţaomului, speranţa întotdeauna este secondată de deznădejde, deteamă. La noi acum, ca din senin parcă venită, bucuria plecăriiera umbrită de teama că ne vor duce în Rusia. Un freamăt sestrecurase în tot lagărul. Dacă ne duc în Rusia, de acolo nu maivenim acasă. Pe acolo ne vor rămâne oasele. Deznădejdea pluteape aripile morţii. Freamătul bucuriei era diminuat de cel al friciide deportare. Ne gândeam cu toţii în tăcere la acel: — “Pohodna Sibir.”Vine şi ziua plecării. Eram în luna aprilie 1960. La 500 demetri de colonia noastră era halta CFR. Noaptea a fost adus untren cu mai multe vagoane de marfă închise. Era pentru noi.Colonia prinsese viaţă. Furnicarul de oameni se mişca în toatepărţile. Gardienii strigau la noi, înjurându-ne. Noi, în şoaptă, nechemam unii pe alţii. Peste tot un freamăt. Freamătul necunoscutului.Unde mergem? Unde ne duc? Ne duc în Rusia? neîntrebam fiecare din noi.Era o zi cu soare, cald şi plăcut pentru cei liberi, dar acumşi pentru noi, care speram în mai bine. Printre noi aveam mulţioameni care mai fuseseră în Siberia ca prizonieri de război sauostatici. Aşa era şi profesorul Ion V. Georgescu, despre care ammai vorbit. Tot timpul ne încuraja şi ne spunea că omul trebuiesă spere, să fie tare. Orice intrare are şi ieşire. Vom ieşi şi de aicicu bine. Eu eram cu el tot timpul.Pentru plecare, ne pregătisem bagajele, cele câtevazdrenţe, gamela şi lingura legate toate în pătură. Ne încolonăm,283