Atanasie Berzescu - Despre demnitate

timpul tunsului era şi gardianul, şeful secţiei... aici, în timpultunsului, stând de vorbă cu noi, învârtea nişte chei pe dupădeget. Deodată se întoarse spre mine şi mă întreabă de unde suntşi cu ce am căzut. Îi răspund că am căzut cu Spiru Blănaru dinTeregova. Când a auzit de Teregova, a sărit în sus spunând:— «Ce mă, tu eşti din Teregova? Acolo bandiţii aceia autras în oamenii partidului şi i-au omorât? Voi aţi luptatîmpotriva partidului comunist? Mă, voi trebuia să fiţi toţiomorâţi. Ştii tu asta?»Numaidecât, iese afară pe sală şi cheamă repede pe maimulţi gardieni din Celular, strigând:«Măi tovarăşi, măi, ia veniţi repede aici să vedeţi şi voi unbandit din Teregova care a tras în noi să ne omoare pe toţi. Săvedeţi şi voi cum arată un mare bandit».Atâta mi-a trebuit. Ţin-te acum la scandal. Gen. Arborerămase consternat...” etc., etc. ...Dintr-o dată istoria se deschide ca o carte. Îşi aratămăreţia şi decăderea. Memorialistul devine simbol al măreţieiistoriei. El, eroul de la Teregova; el, care fusese închis — pentruce? — şi la Alba-Iulia ca elev, pe timpul lui Antonescu. Acumgeneralii, foştii miniştri ai ingratului Mareşal, camarazi desuferinţă ai povestitorului, rămân consternaţi. Istoria se întoarceca o mustrare. Dar patosul cald, iertător, al lui AtanasieBerzescu îi învăluie cu dragoste pe aceşti mari generali, carepăşeau acum în rând cu legionarii: Arbore, Iacobici, ing.Mareş... Îndeosebi bunul general, intelectualul de seamă,prietenul afectuos, grijuliu, marele general Ion Arbore.Dar, dincolo de sentimentul tragic al existenţei în robiacomunistă, constituind tonul esenţial al acestei cronici, există şiclipe de fericire care mângâie şi întăreşte. Poate, este fericireacare l-a ridicat pe Steinhardt. Fericirea aceea care susţine viaţa,7