Atanasie Berzescu - Despre demnitate

fără nici un gust. Asta poate că de unde eram bolnav, nu aveamnici o poftă de mâncare şi nici ea nu avea vreun gust.Nu după mult timp, în celula noastră mai este vârât pe uşăun om mai mult înalt decât scund, brunet la faţă. Părea puţinadus de spate. Dacă bine-mi amintesc, se prezentase cu numelede Nedelcu, locotenent. Pe prici nu mai avea loc. Se aciuieşte şiel pe podea, lipit de peretele din dreapta cum intri pe uşă. Deacum eram cinci în celulă. Spre norocul nostru, al celor de lacelula 309, nici unul din noi nu era cu arţag. Nu eram puşi peceartă. Era multă linişte. Toată ziua ascultam la cele povestite bade generalul Arbore, ba de Nicolae Mareş. Ca mai bătrâni, pelângă faptul că au fost miniştri în timpul lui Antonescu, maiaveau de povestit şi cele petrecute într-o viaţă de om. De multeori uitam de mine şi de boala mea, ascultând-i cu nesaţ. Aşa seface că noi, cei mici şi de jos, ne făceam acum intrarea în lumeacare odată a condus destinele acestei ţări.Când venea vorba de mareşalul Antonescu, îl priveaudintr-un unghi cu totul aparte, în mod critic. Acum îi găseautoate păcatele. Istoria începuse să-l judece. Ca foşti apropiaţicolaboratori, cunoşteau multe lucruri şi bune, şi rele.1. Dintr-un început condamnau actul de la 23 august1944. Condamnau atitudinea regelui Mihai I faţă de Antonescu.2. Au optat pentru iniţiativa Mareşalului de a ieşi dinrăzboi. Din timp, ei şi-au dat seama că Germania va pierderăzboiul. Voiau desprinderea de Hitler, dar nu prin trădare.3. Acum, în perspectiva istoriei, conflictul dintregeneralul Iacobici, Ministrul de Război şi fostul Şef al MareluiStat Major al Armatei şi Mareşalul Antonescu îl vedeau cu alţiochi. Îi dădeau dreptate lui Iacobici. Cât a putut, generalulIacobici a frânat trimiterea pe front de noi trupe. Trăgea de timp.Nu voia să sacrifice armata pentru o cauză deja pierdută.136