Atanasie Berzescu - Despre demnitate

celui în cauză. Spre vară, am fost şi eu anunţat de sentinţa dedivorţ. Nu mă aşteptam. Pentru moment am rămas consternat. Înclipa următoare, însă, am reacţionat invers decât ceilalţi, sprestupefacţia ofiţerului. Am parat lovitura cu exclamaţia:— “Bine a făcut. Şi-a luat o grijă de pe cap. De acum esteliberă. Să-i ajute Dumnezeu!”Ofiţerul, intrigat, m-a întrebat:— “Ce, mă, ţie nu-ţi pare rău?”— “Nu!” i-am răspuns eu.Toţi cei din jurul meu au rămas consternaţi de seninătateacu care primisem sentinţa. Până seara, colonia aflase cumînfruntasem ofiţerul şi cât de liniştit păream. În interiorul meueram, însă, dat peste cap. Mă obseda figura soţiei şi a copiilor.Greul mi l-am dus în tăcere. Primele trei zile am rezistat.Prietenii veneau şi glumeau cu mine, ştiindu-mă stăpân pesentimentele mele. Dar... numai eu ştiam cât eram de tare.Totul era regizat de afară. Avalanşa de divorţuri numaidupă 1961 a început. Pe cei de acasă îi ameninţau cu darea afarădin serviciu. Pe soţiile noastre le-au obligat la aceasta. Copiiinoştri n-au fost primiţi la şcoală dacă mama nu era divorţată. Laserviciu, pe stradă şi acasă chiar, erau urmărite de un agent alsecurităţii.Într-o dimineaţă, singur pe aleea din spatele barăcii, undeera infirmeria, m-a năpădit durerea. Lacrimile-mi şiroiau faţa.Nu era nimeni. Ca din senin, în faţa mea apare prof. Ion V.Georgescu. Era cel mai bun prieten al meu. M-a surprins cudurerea înecată-n lacrimi. Cu ochii scânteind, mi-a dat douăpalme zdravene peste faţă, spunându-mi:— “Nu ţi-e ruşine? Ai uitat cine eşti? Acesta-i exemplultău de conduită în colonie? Nu eşti tu acela care, afară, ai condus313