Atanasie Berzescu - Despre demnitate

ochii de mine, ca la broscoi. Tăcut, în pat cu pătura trasă pânăsub bărbie, mă uitam pe rând la fiecare bolnav. În faţa mea eraualte paturi, puse într-un rând pe peretele uşii de la intrare.Afară era atâta soare şi cald. Pentru luna mai, parcă eraprea cald. Razele acelea de primăvară târzie, încercau parcă săne încălzească bietele noastre trupuri gălbejite de boală. Erautoţi în ghearele morţii. Pe undeva în adâncul sufletului meu,credeam cu tărie că vom ajunge să mai fim liberi. Pe deasuprane mai luptam şi cu moartea.La un moment dat vine la mine doctorul Costin. Măconsultă cu multă atenţie, întrebându-mă cum a evoluat boala.Se purta frumos şi cu multă căldură faţă de mine. Am înţeles căvoia să mă ajute. Ştia el ce ştia. Contribuise şi el la agravareabolii mele, într-o măsură oarecare. Aveam să aflu mai târziu, dingura lui, adevărul. Ne împrietenisem bine de tot. A făcut pentrumine tot ce se putea face la vremea aceea de către un medicdeţinut.Îmi face fişa medicală şi-mi prescrie medicamentelenecesare. Făceam febră mare, peste 39 de grade. Pusesestăpânire pe mine o stare de somnolenţă, de sfârşeală totală.Simţeam cum inima îmi bătea ca un ciocan, realizând o stare desufocare, un nod în gât. Nu mai puteam să merg singur. Eramameţit. Doctorul Costin mă încuraja că va trece această staregrea de boală. Când venea masa, era un chin pe mine. Nuputeam mânca nimic. Îmi aduceam aminte ce-mi spusesedoctorul Uţă, la începutul bolii, în 1953. Cu gândul la cele spusede el, am început să mănânc cu noduri în gât. Dar... nu reuşeamsă mănânc totul niciodată. Mă uitam cum alţii reuşeau s-o facă şise mişcau destul de vioi prin cameră. La fel mă uitam după ei,cu jind, când ieşeau la plimbare prin curtea spitalului. Eu eramţintuit la pat şi pace. Se apropiase de mine mult de tot187