Atanasie Berzescu - Despre demnitate

— “Da, îi răspund eu, ne pregătim soba pentru noapte.”Am dat mâna cu el, prezentându-ne unii altora. Când amauzit că-i Ion V. Georgescu, am rămas surprins. Năvăleau înmintea mea toate cele povestite de Mitoiu la Aiud.Din acel moment privirile noastre s-au întâlnit mereu şitot mai des. În orice sărbătoare îl regăseam la biserică, într-unloc mai retras, de obicei pe dreapta.Şi el, ca şi mine, când a ajuns la Lăteşti a scris acasă.Adresa veche pe care el o ştia nu mai era cea reală. Scrisesesoţiei, dar prin altcineva, bine cunoscut, şi sigur de adresă. Speracă aşa soţia lui va lua cunoştinţă că-i în Lăteşti. În vremea asta,noi ne-am apropiat mult. Eu, mai ales, mă simţeam atras de el,deşi între noi era o mare diferenţă, ca vârstă şi pregătire. Eu, unbiet absolvent al Institutului de Teologie, cu diplomă la mână,pe când el profesor universitar şi om de ştiinţă, totuşi ceva neapropiase. Timpul avea să dovedească acest lucru, în cei cinciani de lagăr pe care i-am făcut zi de zi împreună şi încă 14 ani înlibertate.Crezul nostru întru Hristos şi destinele neamuluiromânesc erau comune. Slujeam aceluiaşi crez, el de pe poziţiilelui înalte, iar eu de pe umilul meu loc. Pe linie spirituală era omare asemănare.De la o vreme, tot aşteptând să primească o veste deacasă, începe să se frământe. Neliniştea luase loc în sufletul lui.Într-o bună zi, simţind apropierea sufletească dintre noi, îmispune:— “Iată că tot ce am sperat eu, timp de 12 ani de când amfost răpit de pe stradă de ruşi, că voi mai găsi pe ai mei în viaţăşi-n pace se năruieşte. De atâta vreme n-am mai primit nimic. Ces-o fi întâmplat cu ai mei nu ştiu. Sunt tare amărât.”242