Atanasie Berzescu - Despre demnitate

treceau în zbor zilele, una după alta, fără să ne dăm seama,aşteptând de fiecare dată să ne apară alte bileţele, cu câte 4-5strofe. După ce am învăţat-o, mă chemau colegii de cameră săle-o recit. Stând pe priciul de jos turceşte, în mijlocul lor, le-orecitam şi celor care nu s-au ostenit s-o înveţe. Fără să simţim,viaţa de rob îşi urma cursul ei. Aiudul, cu ciudăţeniile lui, neînvăţase bine de tot. Mâncarea era extrem de slabă. Frigul eraparcă mai tare ca de când venisem. Pe nesimţite, puterile nepărăseau. Într-un colţ, pe priciul de jos, în dreapta către geam,aveam eu locul lângă Mihai Tomuş, un moţ cu multă dragoste.Mă împrietenisem cu el. Inginerul Câmpeanu şi aici pornise,seară de seară, să ne povestească din isprăvile lui şi din atâteacărţi citite. Prin luna martie, fac un icter de toată frumuseţea. Numai puteam să mănânc. Ce eram eu slab şi până acum, dar dedata asta devenisem o stafie. Rămăseseră numai ochii de mine,mari şi boldănoşi, iar în jurul lor, galben ca turta de ceară.În situaţia aceasta, gardianul de pe sală raporteazăconducerii de boala mea. Dar, nici o mişcare. Eu pe mai departeîmi duceam amarul de osândit. Resemnat, cu ţintă în necuprins,nădăjduiam în Dumnezeu. Pe vremea aceea la Aiud se murea pecapete. Asistenţa medicală era aproape inexistentă. Nu era celulăsă nu fie bolnavi în ea.Aşa se anunţa anul 1950 în Aiud.LA CELULARNu după multe zile se deschide uşa de la camera noastră.Un sanitar în halat alb mă anunţă să-mi fac bagajul şi să iesafară. Nedumerit şi pierit de tot, îmi iau rămas bun de la toţi aimei, cu care venisem de la Timişoara şi, cu bocceaua sub braţ,130