Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Pe loc, am fost luat din cameră şi dus la izolare, într-ocameră fără lumină şi cu rogojini pe jos. Asta era vestita“neagra” cu care de altfel făcusem cunoştinţă în primele zilecând venisem de la Lugoj. Am stat o săptămână încheiată laizolare, fără mâncare, decât o bucată de pâine şi apă. Salvasemcamera. Învăţătorul Ion Nicoară n-a mai venit să-şi ceară scuzeşi nici să-mi mulţumească că l-am salvat. Mi-am dat seama cănu este pădure fără uscături. Cei care au învăţat ceva din viaţă dela mine au fost elevii mei şi o bună parte din ţărani, care-lcondamnau pe învăţătorul lor. Când m-am întors de la izolare,comandantul pazei se arăta mai dur cu mine. Într-o zi, când mi-avenit bine, am stat deoparte şi am vorbit mai mult cu el:— “Domnule comandant, să ştiţi că aici se intră foarteuşor, dar se iese foarte greu.”A stat câteva clipe şi a meditat. Apoi mi-a răspuns pe unton conciliant:— “Da, aveţi dreptate, domnule profesor, nu m-am gânditla asta.”De atunci m-am împăcat cu el. M-am bucurat de multrespect din partea lui.În ianuarie 1950 am fost transferat cu tot lotul meu laînchisoarea civilă din Timişoara. Acum începe peregrinul nostruprin închisorile ţării. Începe odiseea noastră, cu necazurile,suferinţele noastre, dar şi cu straniile noastre fericiri, princunoaştere, aşa cum spunea N. Steinhardt în Jurnalul Fericirii,că în lanţul închisorilor, cutreierate prin ţară, au fost şi clipefericite, trăite prin diferite camere şi celule ale închisorilor.Acolo am întâlnit şi ascultat mulţi oameni de cultură. Laînchisoarea civilă din Timişoara am fost cazaţi claie pestegrămadă. Ne-am găsit locul, care pe unde am apucat, cu o partedin elevii mei. Era o cameră mică, cu plafonul jos şi lumină124