Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Dorul de ţară şi gerul aspru de la Verhoiansk l-auîmbolnăvit de inimă. Este internat în spital. Acolo, spitalul eraimprovizat într-o clădire făcută din lemn. De acum începecalvarul. Puterile începeau să-l părăsească, dorul de ţară să-lusuce şi gândurile să-l macine. Niciodată, el n-a reuşit să-şipiardă urmele în marea masă a deţinuţilor de toate neamurile, săscape de urmărirea securităţii. El era, numai şi numai Ion V.Georgescu, urmărit până în pânzele albe.Viaţa acestui om, constituie una din marile epopei aleneamului nostru. În tot acest timp se ruga lui Dumnezeu. Iată cemi-a declarat într-una din zile la “Noua-Culme”:— “Măi Tase măi, eşti prietenul meu şi-ţi mărturisesc dinintimităţile mele. La vremea aceea, când mă găseam greu bolnavla Verhoiansk, mă rugam lui Dumnezeu, simţindu-L că este viuşi-I cu mine. Aşa mă rugam: — “Doamne Iisuse Hristoase,Dumnezeul meu cel viu, ajută-mă, nu mă părăsi!” — M-a ajutatşi am venit şi-n ţară, ca acum să ţi le spun ţie. Poate că tu le veiduce mai departe şi unde trebuie.”Dumnezeu a voit ca teologul de frunte Ion V. Georgescusă fie în acelaşi timp şi un mare credincios, punându-şi nădejdeaîn Dumnezeul cel viu. El ne îndemna să ne rugăm lui Dumnezeucu tărie şi căldură sufletească.Să ne întoarcem la Verhoiansk, în spitalul unde I.V.Georgescu suferea şi se ruga. În urma îndelungatei boli deinimă, slăbise mult de tot. Puterile începuseră să-l părăsească.La un moment dat nu mai putea nici să umble singur pe picioare.Într-o zi călduroasă de vară, bolnavii au fost scoşi în curteaspitalului la soare. Era o curte mare, din loc în loc cu iarbă pejos. L-au scos şi pe Ion V. Georgescu la soare pe un petec deiarbă. Stând în şezut, se sprijinea şi-n mâini. I se părea că-i maiuşor. Îşi dădea seama de gravitatea bolii. Starea sufletească era272