Atanasie Berzescu - Despre demnitate

apei nu-l mai simţeam, era leşietic şi sălciu. Se scurgeau zilele,unele după altele, şi eu eram tot mai sfârşit şi aproape fără glas.Simţeam cum din corpul meu, prin mâini şi picioare, se scurgeaun foc mare. Parcă totul ardea în jurul meu. În clipele acelea,când moartea ţintea să mă prindă, nesătulă, în ghearele ei,neputincios mă rugam Celui de Sus, să mă ajute să scap desuferinţă. Să-mi dea putere să rezist, să depăşesc boala.Bietul Lungu, de lângă mine, în pesimismul lui, măîntreba atunci dacă mai ajungem acasă vreodată? Cu faţa cătreel, îi spuneam de-abia şoptind:— “N-ai frică, noi nu murim aici, noi vom ajunge cusiguranţă acasă.”Tot mai târziu aveam să aflu ce zisesem de la el, cândînvinsesem boala. Rămăsesem şi eu uimit de optimismul meu deatunci. Cum putusem să cred şi să afirm cu atâta tărie şi credinţăcă noi vom ajunge liberi acasă, când eu eram mai mult mortdecât viu?Şi-n clipele acestea când scriu, vă mărturisesc cu toatăcurăţenia sufletească, eu am crezut cu tărie, tot timpul şi printoate închisorile şi lagărele pe unde am trecut, că voi ajungeacasă şi voi fi liber. Şi-am ajuns. Asta datorită numai şi numaicredinţei în Dumnezeu şi-n neamul meu românesc.Pe lângă Dragon şi Voichin, mai eram ajutat şi de IonCristea, din Dobrogea şi de Ionel Zeana, medicul ftiziolog. Dealtfel, toţi cei care erau în cameră şi puteau, mă ajutau. Îndogoarea din pat, mă gândeam mereu când voi ajunge să mă maifac şi bine. Aveam certitudinea că voi supravieţui. Aşteptamaceastă clipă fără să mă gândesc la moarte, deşi eram de-abinelea în ghearele ei.Într-una din zile, pe la orele 10, suntem duşi la control, laraze. Acolo, dus mai mult pe braţe, de-abia sunt aşezat la aparat189