Atanasie Berzescu - Despre demnitate

ţineau de cald şi ne protejau tălpile picioarelor. Lipsa de aer sefăcea tot mai simţită. Părintele Mitoiu şi cu mine, fiind lângăuşă, ne vâram nasul în crăpătura acesteia, sorbind aer mai curat.Pe jos, lângă perete, am găsit bucăţi de cărămidă. Le-am pus unapeste alta şi ne aşezarăm cu rândul ca să ne odihnim cât depuţin. Toţi eram nedumeriţi. De ce ne-au adus aici? Ne rugamlui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine şi peste aceastăîncercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toţi. Eramnouăsprezece oameni. Când s-a deschis uşa, la lumina beculuide afară am văzut pereţii celulei. Erau tencuiţi cu ciment şistropiţi cu pete mari de sânge. Cine ştie câţi or fi murit închinuri, izbiţi cu capul de pereţi. Moartea îşi lăsase pictată faţape zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. Înîntuneric, cu feţele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate dupăun pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus.Tot mai mult simţeam lipsa de aer. Nu mai puteam respiraşi rezista. Un aer înecăcios de urină şi de fecale se simţea tot maiputernic. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea şifoamea, dar mai ales setea. Uşa se deschidea şi apărea câte unofiţer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordonăunui gardian să aducă două găleţi cu apă. În faţa noastră, laordinul ofiţerului, gardianul se apropia de uşă, cu vadra în mână,ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos lapicioarele noastre, înjurându-ne şi îndemnându-ne să bem apă depe jos. Fripţi de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos.Acolo unde pluteau fecalele. Satisfăcuţi, ofiţerul şi gardianul, cuun sadism extrem, zâmbind, închideau uşa.Umiliţi, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să nedea tărie. Şi ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fărămâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut şi am biruit. Amînvăţat un lucru.157