Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Cam după orele trei după-masă, când eram siguri că nu-inici un pericol, hop că deschide uşa de la salon gardianulBarabaş. Ca la o comandă, cei opt din salonul 10 ne ridicăm înpicioare. Necuratul l-a adus pe Barabaş peste noi. Unul câte unuldefilăm prin faţa gardianului spre salonul nostru. Ne fixa pefiecare cu o privire sfredelitoare. Ne fotografiase. Cuminţi, cucapul plecat, trecem fiecare la patul lui. În salon, o linişte demormânt. Barabaş închide uşa de la salonul 9, trece agale prinsalonul nostru, uitându-se încă o dată la fiecare din noi şi iesedin salon. Toţi tăceam mâlc. Nu trece o oră şi vine cu ofiţeruladjutant după el. Se opreşte în dreptul patului meu, care era peperetele cu uşa de la salonul 9 şi întreabă:— “Cine a fost în salonul 9?”Nimeni nu răspunde un cuvânt. Scos din sărite, maiîntreabă înc-o dată acelaşi lucru. Tăcere. Nimeni nici o vorbă.Începe să se plimbe nervos prin salon. În acest timp eu judec căcineva trebuie să ia această sarcină. Altfel, cade beleaua pe totsalonul. Mă ridic din pat şi răspund:— “Eu am fost, d-le adjutant.” Asta s-a petrecut în timpscurt.— “Bine, cum te numeşti?” Îmi notează numele. Acumaşteptam să mă scoată din spital. Cineva trebuia să ia asupra luiaceastă abatere, salvând salonul de la pedeapsă. Adjutantul maiîntreabă înc-o dată:— “Numai el a fost în salonul vecin, alţii n-au mai fost?”El ştia câţi au fost, că-i raportase gardianul.— “Bineee...”, exclamă el. Se întoarce spre mine şi-mispune:— “Pentru că ai fost sincer şi ai avut curajul răspunderii,tu nu păţeşti nimic. Ceilalţi, care s-au ascuns, vor fi scoşi dinspital.”219