Atanasie Berzescu - Despre demnitate

trezit de-abia pronunţând cuvintele: — “Scoate-mă, Doamne,din iadul acesta!” După câteva zile m-am mai păciuit un pic.Începusem să mă regăsesc. Speranţa în Dumnezeu îmi dădea noiputeri. Mă rugam mereu, şi-n neputinţa mea, nădăjduiam în maibine.În curtea spitalului era locul de plimbare. Ne scoteau înzilele senine mai mult timp la aer curat. De obicei ne plimbam.S-a scurs o lună de zile destul de repede. Febra începuse să maicedeze. Păream mai liniştit. Pofta de mâncare însă nu mi-arevenit. Mâncam în silă. Arpacaşul acela, Doamne, îmi stătea îngât. Era un canon pe capul meu până ce terminam gamela. Altădată n-o mai terminam.La început de iunie 1953, febra a mai scăzut până în jurde 37,4. Într-o dimineaţă mă anunţă să-mi fac bagajul. Îmi iaubocceaua cu mine şi-l urmez pe sanitarul spitalului în grad deplutonier. Ajunşi la secţia a II-a, şeful secţiei , un gardian, mă iaîn primire şi mă vâră într-o cameră. Aici erau priciuri cu etaj.Ajung şi eu la un loc pe prici, sub geam. Cu multă băgare deseamă mă instalez la locul meu. Schimbând locul şi oamenii dela spital, aici parcă eram picat din lună. Din nou aceeaşi stare despirit, dezolantă. Tăcut, cu ochii holbaţi, priveam în jurul meudescumpănit. Nici în ruptul capului nu mă puteam împăca cugândul că sunt bolnav de tuberculoză pulmonară. Nu cunoşteampe nimeni din cameră. Pe rând, veneau la mine ca să necunoaştem. Răspundeam la întrebările lor, spunându-le că vindin fabrică, trecând şi prin spital. Ei ştiau că ăsta-i drumulfiecărui bolnav, din Celular sau din fabrică.După un timp intră în cameră un deţinut de staturămijlocie, cu un halat alb. Vine la mine şi-mi spune să fiu liniştit.Să nu mă sperii, că totul se va termina cu bine. Mă vedeatimorat. Era doctorul Constantin Uţă, condamnat din 1941 de172