Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

Marshall, cât şi prin alte mijloace contribuind substanţial la stabilizarea economică a
Europei. Contextul general era încă departe de a fi unul favorabil unui progres rapid,
dată fiind reticenţa naţiunilor de a se lansa în iniţiative de cooperare economică şi
politică în absenţa unor garanţii ferme de securitate. Traumele războiului se
manifestau la nivelul conştiinţei colective, fiind greu de înţeles cum s-ar fi putut ca
ţări, care nu demult se confruntau pe câmpurile de luptă, să identifice soluţii comune
de revenire la normalitate. Mai mult decât atât, politica agresivă a Uniunii Sovietice
de a îşi impune influenţa şi dominaţia asupra Europei, prin mişcările comuniste
locale, a fost percepută ca o ameninţare generală majoră contribuind la accentuarea
climatului de insecuritate, marcând totodată zorii Războiului Rece.
În aceste condiţii, câteva din democraţiile vest-europene au lansat proiecte de
cooperare militară prin care să promoveze un cadru larg de apărare comună în faţa
ameninţărilor venite din est, cel mai relevant fiind cel prin care s-au pus bazele
Uniunii Occidentale, în anul 1948. Chiar şi în aceste condiţii, problemele de
securitate erau departe de a-şi fi găsit rezolvarea, la scurt timp fiind identificată
nevoia de a construi un sistem de securitate transatlantic care să descurajeze o
potenţială agresiune a Uniunii Sovietice, concomitent cu interzicerea revenirii la
putere a regimurilor militarist-naţionaliste, şi care să asigurare condiţiile de integrare
politică.
În consecinţă, după îndelungi discuţii şi dezbateri, la 4 aprilie 1949 se
semnează Tratatul Atlanticului de Nord, actul de naştere al NATO, prin care noii
Aliaţi 2 stabileau cu prioritate că un atac armat asupra unuia sau mai multor membri
va fi considerat un atac împotriva tuturor şi se obligau să întreprindă, într-o astfel de
situaţie, tot ceea ce este necesar pentru a respinge orice agresiune, inclusiv
întrebuinţarea forţelor armate, definind în acest mod funcţia de bază a noii
organizaţii: apărarea colectivă.
Evoluţia ulterioară a Alianţei avea să demonstreze determinarea acesteia de a
promova şi proteja valorile şi interesele comune ale membrilor, de a se adapta
permanent schimbărilor mediului de securitate indiferent de complexitatea
provocărilor ce s-au manifestat. Beneficiile tratatului au fost vizibile relativ imediat
după semnarea acestuia, naţiunile europene occidentale, ajutate economic de către
SUA şi la adăpostul umbrelei de securitate oferite de NATO, realizând progrese
economice rapide şi spectaculoase, concomitent cu dezvoltarea dimensiunii politice a
organizaţiei. Maturizarea rapidă a Alianţei a determinat ca trăsătura fundamentală a
acesteia să devină flexibilitatea, atât în raport cu principala ameninţare reprezentată
de Blocul Comunist 3 , cât şi cu problemele de natură internă 4 . Mai mult decât atât, în
relaţia cu principalul adversar, Uniunea Sovietică, NATO a făcut primul pas pentru
detensionarea situaţiei ca urmare a Crizei rachetelor din Cuba. Astfel, începând cu
2
Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia,
Marea Britanie, Statele Unite.
3
În anul 1955 se înfiinţează Tratatul de la Varşovia, în replică la accederea în NATO a Germaniei
de Vest.
4
A se vedea situaţia retragerii Franţei din structurile militare ale NATO în anul 1966, fapt ce a
demonstrat că organizaţia poate tolera puncte de vedere diferite ale membrilor, comparativ cu
Tratatul de la Varşovia.
10