Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

ajutorului umanitar, după ce ar fi fost epuizate toate mijloacele paşnice de soluţionare
a conflictului, chiar dincolo de graniţele tradiţionale ale NATO.
În consecinţă, în conceptul strategic din anul 1999, NATO percepea mediul de
securitate ca fiind deosebit de complex, caracterizat de noi riscuri în care erau incluse
conflictele etnice şi de opresiune, subdezvoltarea economică, prăbuşirea sistemelor
politice şi proliferarea armelor de distrugere în masă. Din nefericire, anul 2001, avea
să confirme temerile organizaţiei în momentul în care SUA a fost atacată de gruparea
teroristă al-Qaida, demonstrând că dezordinea socială din unele zone îndepărtate ale
lumii poate afecta dramatic securitatea, cu consecinţe teribile pentru cetăţenii
Alianţei. Reacţia lumii civilizate s-a concretizat în intervenţia militară în Afganistan a
unei coaliţii de forţe din care au făcut parte şi multe naţiuni membre NATO. Lansată
în anul 2001, Operaţia Enduring Freedom a urmărit iniţial lichidarea bazelor de
operare şi capturarea liderilor al-Qaida. Ulterior, prin Rezoluţia nr. 1386 din
decembrie 2001, O.N.U. mandatează Forţa Internaţională de Securitate şi Asistenţă
(ISAF) să sprijine stabilizarea Afganistanului şi să asigure condiţiile necesare
instaurării unei păci durabile în zonă, misiune care, începând cu anul 2003, este
preluată de NATO.
Concomitent cu desfăşurarea misiunii ISAF, NATO a continuat dezvoltarea
politicii de cooperare, atât prin iniţierea unor noi parteneriate, cât şi prin extinderea
organizaţiei. Astfel, în anul 2002, se înfiinţează Consiliul NATO-Rusia, iar în anul
2004 se pun bazele Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul, prin care se realizau noi
punţi de legătură cu ţări din zona extinsă a Orientului Mijlociu. În acelaşi timp, în
anul 2004 şi 2009 sunt admise noi state, printre care şi România, numărul membrilor
ajungând astfel la 28.
3. Abordarea NATO a securităţii în secolul XXI
În teatrele de operaţii din Afganistan, Bosnia şi Kosovo, aliaţii au realizat că
întrebuinţarea numai a instrumentului militar nu este suficientă pentru soluţionarea
unei crize. Menţinerea unui climat de pace s-a dovedit la fel de dificilă ca impunerea
păcii. Domeniul de referinţă al securităţii s-a extins incluzând protecţia individului în
faţa extremismului alimentat de instabilitate şi de eşuarea statelor. Acest fapt a fost
ilustrat de criza din Libia, unde NATO s-a implicat pentru a asigura protecţia civililor
în faţa atacurilor lansate împotriva acestora de propriul guvern, fapt ce a contribuit
substanţial la finalizarea conflictului şi realizarea condiţiilor minime pentru
reconstrucţie şi reconciliere.
Menţinerea păcii a devenit nu doar o problemă prin care trebuie asigurată o
serie de elemente ale securităţii, ci trebuie să contribuie în fond la progresul
umanităţii. Aşa cum au demonstrat conflictele recente, cele mai multe dintre
ameninţările actuale nu sunt strict militare. Parametrii şi trăsăturile acestora sunt mai
degrabă de natură hibridă, se manifestă multidimensional şi, prin urmare, nu pot fi
neutralizate numai prin „setul de instrumente” tradiţionale militare ale NATO, fiind
imperios necesară o abordare holistică şi cuprinzătoare a acestor ameninţări. „Nici
una dintre aceste ameninţări sau provocări nu pot fi contracarate sau rezolvate doar
12