Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

acest context, al posibilelor evoluţiile nefavorabile în „problema iraniană”, conform
unor declaraţii venite din zona statelor arabe din Golf se afirmă că aceste state vor fi
nevoite să apeleze la „umbrela nucleară” a unor actori statali care au dezvoltate
capacităţi nucleare în cadrul structurilor militare, cum ar fi SUA, Pakistan sau chiar şi
Israel. Iată cum ne prezintă profesorul iranian Ezzatollah Ezzati modul cum
reacţionează unele state arabe din zonă atunci când percep că securitatea lor poate fi
ameninţată: „Teama de vecinii radicali a făcut ca unele state bogate în petrol să
prefere să stabilească relaţii de securitate cu Occidentul, decât să aibă încredere în
oricare dintre organismele de securitate internaţionale arabe” 14 . Chiar dacă afirmaţia
aparţine unui specialist iranian în geopolitică, considerăm că este corect formulată,
reflectând strategia de acţiune pe care au adoptat-o statele arabe din CCG pentru a-şi
proteja propria securitate împotriva pericolului care ar putea apărea din partea unui
actor regional cu o putere superioară.
Relaţiile politice şi militare pe care SUA le-a dezvoltat în ultimele decenii cu
statele arabe din Consiliul de Cooperare al Golfului stau la baza dezvoltării unei noi
arhitecturi de securitate în zona Golfului, un obiectiv extrem de important pentru
Washington din perspectiva diminuării creşterii influenţei iraniene în regiune după
retragerea trupelor americane combatante din Irak, la finele anului 2011. Se
preconizează că, în următorii ani, în spiritul promovat de Iniţiativa de Cooperare de la
Istanbul (ICI), demarată în anul 2004, precum şi a relaţiilor de securitate pe care le
promovează, deopotrivă, monarhiile arabe din zona Golfului cu SUA şi alte puteri
occidentale, urmează se va dezvolta o arhitectură militară de securitate în această
subregiune a Orientului Mijlociu care va duce la îmbunătăţirea percepţiei populaţiei
privind nivelul de securitate atins împotriva unei posibile ameninţări iraniene, sau
altui actor puternic din regiune. Aşa cum se cunoaşte, Iniţiativa de Cooperare de la
Istanbul a fost lansată în scopul întăririi cooperării între statele Alianţei Nord-
Atlantice şi cele ale Orientului Mijlociu, interesate să adere la acest cadru
instituţionalizat de acţiune comună pentru întărirea securităţii regionale. Până în
prezent au aderat la această iniţiativă patru state din zona Golfului Persic-Kuweit,
Bahrein, Qatar şi Emiratele Arabe Unite, ceea ce justifică interesul şi preocuparea
majorităţii statelor Consiliului de Cooperare al Golfului în problema prezervării
securităţii faţă de posibilele ameninţări care ar putea apărea la nivel regional. Deşi
criticată de către adversarii Occidentului pentru faptul că puterile occidentale au făcut
un nou „pas” pentru a-şi apăra interesele în regiunea Orientului Mijlociu, sub
„generoasa” umbrelă euroatlantică, privită din perspectiva securităţii militare a
regiunii această iniţiativă NATO are menirea de a descuraja, momentan, dar şi de a
preîntâmpina un dezechilibru de forţe în regiune în situaţia în care Iranul s-ar dota cu
armament nuclear. Astfel, declaraţia finală a Summitului NATO de la Chicago,
referindu-se la parteneriatele cu statele care au aderat la ICI preciza faptul că NATO
”Este gata să ia în considerare furnizarea, la cerere, pentru a sprijini partenerii noştri
din regiune în domenii cum ar fi securitatea şi dezvoltarea instituţională,
modernizarea apărării, dezvoltarea capacităţilor militare, precum şi relaţiile civil-
14
Ezzatollah EZZATI, Geopolitica în secolul XXI, Editura Top Form, Bucureşti, 2010, p.150.
293