Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

Încă din vechi timpuri, sursa politicii puterii a fost dată de inegalitatea dintre
state. În literatura de specialitate este citat un exemplu deosebit de relevant în acest
sens, menţionat de marele istoric, şi, totodată, politician antic atenian, Tucidide (460–
396 î.Hr.) în opera sa fundamentală „Istoria războiului peloponeziac”, care înfăţişează
lupta pentru supremaţie în lumea greacă, dintre Sparta şi Atena, între 431 şi 411 î.Hr.
Acesta ne spune că, în anul 416 î.Hr., atenienii au pornit o expediţie de pedepsire a
melienilor (locuitorii insulei Melos/Milos), aliaţi ai Spartei, care refuzau să se supună
Atenei. Potrivit obiceiului încetăţenit, atenienii au trimis o solie care să-i convingă pe
melieni să se supună de bună voie, mesajul fiind mai mult decât clar: „Atât noi, cât şi
voi, ştim că în treburile oamenilor problema dreptăţii intervine numai dacă presiunea
necesităţii este egală asupra ambelor părţi şi că cel puternic stoarce ce poate şi cel
slab dă ceea ce trebuie” (melienii n-au cedat şi, ca urmare, au fost masacraţi).
Concluzia, deloc greu de tras: „discuţia despre drepturi nu are sens decât între egali;
în condiţii de inegalitate domnesc legile puterii, dreptul celui mai tare. Şi tocmai
astfel de «legi» guvernează şi relaţiile dintre state încă de la începuturile existenţei
lor, pentru că între popoare şi state s-au creat, încă în perioada formării lor, inegalităţi
din punctul de vedere al teritoriului, populaţiei, resurselor naturale, dezvoltării
materiale şi spirituale” 7 .
Superioritatea de acest fel a unor puteri a generat în decursul timpului un alt fel
de superioritate: cea a cetăţenilor acelor state, care se consideră deasupra celorlalţi. Şi
avem exemple din Antichitate şi până astăzi. De pildă, când un locuitor al Romei
antice încălca regulile dintr-o regiune stăpânită de romani, şi i se atrăgea atenţia,
răspundea civis romanus sum – „sunt cetăţean roman”, aşadar că el se supune numai
legilor Romei, nu şi celor locale. După cel de-al Doilea Război Mondial, în ţările
comuniste, cetăţenii sovietici (de la militari la civili) se considerau şi se manifestau
superiori localnicilor; de altfel şi în multe din manifestările de la Moscova după
destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, nostalgia după „Mama Rusie” era şi este
acompaniată de dispreţul faţă de cei care au ales o altă cale. Chiar şi americanii au, în
unele cazuri, manifestări de dispreţ pentru alte naţii ori se consideră a fi deasupra
legilor internaţionale.
Foarte bine a surprins asemenea atitudini analistul american Karl Deutsch:
„Dar cu cât o ţară este mai mare şi mai puternică, cu atât conducătorii, elitele şi
adesea chiar şi populaţia ei îşi ridică nivelul aspiraţiilor în afacerile internaţionale. Cu
alte cuvinte, ele se văd tot mai mult predestinate sau obligate să pună treburile lumii
în ordine, sau cel puţin să le ţină într-o anumită ordine care li se pare lor sănătoasă”.
Pe Terra există, în prezent, numeroase state, aproape 200, mai exact 194,
ultimul care şi-a dobândit independenţa fiind Sudanul de Sud (2011). Unele mici,
altele de mari dimensiuni. Unele ce dăinuie de sute sau chiar mii de ani ca formă
statală, uneori circumscriindu-se aproape aceluiaşi spaţiu geografic, altele,
majoritatea de fapt, fiind produsul unor evenimente cvasirecente.
Aproape în tot decursul istoriei au existat state care s-au impus mai mult decât
altele, şi nu de puţine ori în dauna altora. În trecut se vorbea de imperii, mari imperii:
7
Corneliu BOGDAN, Eugen PREDA, Sferele de influenţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, pp. 16-17.
302