Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

multe ori, reacţii în lanţ în perimetru. Elementul de adversitate regional pleacă de la
diferenţele cultural-regionale, opunând musulmanii arabilor sau evreilor.
De asemenea, potrivit lui L. Karl Brown, regiunea a fost, permanent, un sistem
penetrat, supus unui nivel ridicat de intervenţie externă, ceea ce a alimentat, în
funcţie de interesele terţilor, ostilitatea arabo-israeliană. Aceasta s-a datorat resurselor
considerabile de petrol şi aşezării geografice, la confluenţa intereselor NATO (prin
Turcia), Rusiei, Chinei şi, mai nou, UE.
Războiul din Iraq-2003 a fost maniera SUA de a demonstra Rusiei că nu ţin
cont de ambiţiile sale de lider mondial şi de mare putere, atrăgând divergenţe din
partea Moscovei, dar şi din partea UE. Cu toate acestea, Rusia nu s-a implicat în
reglementarea conflictului, lăsând această misiune Germaniei şi Franţei. Neajunsul
Rusiei produs de conflictul iraqian consta în faptul că instabilitatea regională aducea
cu sine pierderea datoriei de câteva miliarde de dolari a Irakului faţă de Moscova şi a
contractelor economico-militare între ruşi şi regimul Hussein. În 2004, Moscova a
anulat 90% din datoria externă şi a promis investiţii de patru miliarde de dolari
pentru reconstrucţia ţării. Rusia a condamnat intervenţia americană, erijându-se în
apărător al cauzei arabe.
În 2003, Rusia a participat la Organizaţia Conferinţei Islamice, în virtutea
moştenirii musulmane de la fosta URSS. A obţinut, în 2005, statusul de observator al
OCI 8 .
În relaţia cu Israel, Rusia are o bună cooperare antiteroristă, serviciile secrete
israelite pregătind un număr de spioni ruşi în instituţiile şi spiritul proprii. În 2006,
Rusia a găzduit o întrevedere cu liderii Hamas pentru a negocia poziţia de forţă (chiar
şi soft) a Rusiei, moment intens criticat de SUA şi statele UE.
Relaţia cu Iran este una cu totul deosebită; continuând linia Elţîn, Rusia a ales
să livreze Teheranului armament şi tehnologie nucleară şi balistică, în ciuda reacţiilor
ostile ale SUA, UE şi Israelului. Discursul Rusiei este echilibrat; Lavrov şi Putin au
cerut Teheranului o mai mare transparenţă în dosarul nuclear – şi totuşi, a susţinut în
Consiliul ONU, G8 şi OCS cauza iraniană, subliniind că experimentele şi demersurile
nucleare 9 ale Iranului sunt strict industriale. Rusia a investit în Iran pentru construirea
reactorului nuclear de la Buşrer şi iniţiază negocierile pentru construirea altor
reactoare. Politica Moscovei vizează şi apropierea energetică; se observă că Rusia a
fost şi „răsplătită” în acest sens prin acordarea accesului la un bazin petrolifer iranian
(care a fost vizat de proiectul Nabucco al Uniunii Europene). Cooperarea rusoiraniană
s-a materializat şi pe palierele submarine, echipamente industriale. În 2001,
acestea au semnat Pactul de Cooperare Civilă şi Militară, prin care se reglementa
problema destinaţiei civile-militare a instalaţiilor nucleare iraniene de îmbogăţire a
uraniului.
Mai mult, Rusia a invitat Iranul să participe ca observator al OCS,
prefigurându-se şi o eventuală aderare la organizaţie. Aliaţii importanţi regionali ai
Rusiei (chiar şi circumstanţiali) sunt Siria, Iran, dar a orientat eforturi şi către Israel.
8
H. Carrere d`ENCAUSSE, URSS a murit, trăiască Rusia!, Bucureşti, Editura Artemis, 2010.
9
http://www.cadranpolitic.ro/?p=2844 accesat la 7 iulie 2011.
190