Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

sensul care ne interesează, cel geopolitic. În schimb, astfel de lucrări sunt mai
generoase în privinţa puterii ca fenomen social: „Putere: fenomen social fundamental
care consistă în capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor prin utilizarea
diferitelor mijloace de persuasiune şi constrângere; puterea se exprimă într-o relaţie
asimetrică (conducere – supunere şi/sau dominare – subordonare) între factorii la
nivelul cărora ea se manifestă” 3 . Unii analişti pun semnul egal între putere şi
influenţă, edificatoare în acest sens fiind definiţia lui Robert Dahl: „Puterea lui A
asupra lui B este capacitatea lui A de a obţine ca B să facă ceva ce n-ar fi făcut fără
intervenţia lui A”. Iată că deja apare ideea de presiune, de forţă.
Puterea politică (formă a puterii sociale) „include puterea suverană a statului
(menţinută nu numai prin , ci şi prin )” 4 ; se
manifestă prin utilizarea celorlalte „puteri” (economică, militară etc.) drept bază şi
instrumente ale sale, în conformitate cu ţelurile către care tinde. Există o relaţie foarte
strânsă între puterea politică şi puterea economică: fără a fi în mod direct generată de
către puterea economică, puterea politică îşi datorează, în bună măsură, atât
fundamentul cât şi instrumentele sale, acesteia.
Putere internaţională: concept potrivit căruia „exercitarea puterii de către unul
sau mai multe state (mari puteri, imperii) tinde în esenţă să îndeplinească în viaţa
internaţională un rol analog celui al statului în viaţa internă a societăţii” 5 .
Importantă, în context, este şi relaţia dintre politică şi putere. Politica în mai
multele sale sensuri: a) suprastructură a sistemului social, incluzând conştiinţa
politică, relaţiile politice, instituţiile şi organizaţiile politice; b) tactica, strategia,
metodele şi mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor
fixate; c) arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor
umane, prin care se instituie şi menţine ordinea internă şi se garantează securitatea
externă a comunităţilor respective. Un aspect important al politicii, prin prisma
domeniului pe care îl abordăm, este politica externă, respectiv totalitatea metodelor şi
mijloacelor pe care le foloseşte un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan
internaţional. Dar, atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, obiectivele puterii sunt
dirijate şi atinse printr-o politică a puterii.
Actorii scenei internaţionale aplică puterea în relaţiile cu ceilalţi în două feluri:
„Primul este utilizarea puterii în mod direct pentru a impune schimbarea
comportamentului competitorului. Ceea ce înseamnă utilizarea forţei militare, în
principal, pentru a impune voinţa proprie asupra inamicului/competitorului. Cea de-a
doua modalitate de aplicare a puterii este cea indirectă sau cooptivă (a doua faţă a
puterii), care utilizează atracţia culturală şi instituţională a unui actor asupra celorlalţi,
în scopul schimbării comportamentului acestora din urmă” 6 .
3
***, Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p. 373.
4
Idem, p. 374.
5
Idem, p. 375.
6
Mihai E. IONESCU, După hegemonie, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 13.
301