Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

Analizând a patra trebuinţă, a încrederii şi stimei de sine precum şi a dorinţei
de dezvoltare personală, putem spune ca românul se situează într-o zonă destul de
apreciată atunci când vorbim de cultură.
Stima de sine şi încrederea în propriile forţe este destul de mioritică (în sensul
acceptării sorţii) neavând şi neclamând potenţialul propriu. Există o frică a poporului
(poate şi pentru că se înţelege greşit conceptul de laudă de sine) de a se prezenta şi
manifesta mândru, cunoscător, încăpăţânat, doritor de mai mult, perseverent, de
cuvânt şi conştient de propria valoare.
Sunt apreciaţi vecinii polonezi că au spirit catolic, nemţii că sunt punctuali în
tot ceea ce fac, sunt criticaţi francezii că sunt prea plini de ei înşişi, sunt judecaţi unii
că sunt excesiv de duri dar nu vrem să ne situăm în nici o categorie. Românii se
mândresc cu ospitalitatea şi cu deţinătorii de premii Nobel dar când discută sau când
negociază cu alte seminţii sunt reticenţi să se manifeste ca oameni care au încredere
în potenţialul propriu şi sunt conştienţi că deţin acest potenţial.
Riscant şi ruşinos este şi comportamentul celor care odată plecaţi din ţară îşi
caracterizează semenii cu cele mai urâte epitete scoţând în evidenţă negativul, făcând
abstracţie de valori, comportamente şi calităţi, situându-ne astfel într-un grup definit
ca paria.
Sunt celebre cuvintele lui Petru Rareş care spune că „vom fi iarăşi ce am fost şi
mai mult decât atât”, pentru că miza pe un popor mândru. Acest dicton trebuie să fie
deviză naţională pentru că potenţial există dar trebuie cultivat.
Dorinţa de dezvoltare trebuie conştientizată social şi educată instituţional.
Şcoala şi familia trebuie să acţioneze la unison pentru calitate conştiente că
reformele în educaţie făcute în pripă, ambigue şi eterne distrug filonul cultural al unei
naţiuni.
Educaţia este o responsabilitate personală dar şi una naţională. Sintagma „cea
mai importantă resursă a societăţii este omul” fără suport educaţional rămâne
utopică. Fuga de cultură, fuga de efort intelectual, fuga după diplome fără bază de
cunoaştere nu trebuie să fie acceptate sau tolerate. Noua generaţie nu se poate educa
în faţa televizorului şi nici în reţele de socializare ci în cadru instituţional.
Dezvoltarea individului nu se poate face coborând standardele de evaluare ci
prin efort de convingere şi de ce nu de constrângere sau triere pentru a respecta un set
de valori umane.
Şcolile nu pot funcţiona pentru bani sau pentru corpul didactic ci trebuie să
funcţioneze pentru a furniza societăţii produsul finit – omul cunoscător, specialist în
domeniu şi nicidecum ignorantul sau indolentul cu diplomă. Educaţia nu este meserie
ci vocaţie, este dragoste pentru neam.
Ultima trebuinţă, cea de actualizare, ne duce spre înaltul nivel al excelenţei, al
creaţiei, al maximizării potenţialului, ne duce spre elite.
Românii au avut şi au elite, numai că uneori ori acestea nu au fost în măsură să
se facă înţelese sau au fost eclipsate de falsele elite. Parafrazându-l pe Napoleon în
legătură cu bastonul de mareşal, se poate spune că în fiecare individ există un mare
talent, o mare capacitate, un lider extraordinar dar, şi aici există un mare dar, totul
este dat de dorinţa individului de a deveni şi a societăţii de a-l cultiva.
242