Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

văzute filme sunt produse la Hollywood, cele mai prestigioase universităţi se află în
Statele Unite, modelul arhitectural dominant şi înfloritor este buildingul (inaugurat la
New York în 1902 o dată cu Flatiron Building), cele mai importante tendinţe şi
şlagăre muzicale se nasc în States, sporturile americane, precum basseball-ul, devin
cele mai populare etc.” 19 . Este interesantă concluzia pe care o trage Encel, şi anume
aceea că societatea americană este cea care creează, într-o măsură mai mare decât
statul american, norma la scară planetară. Şi se pare că are dreptate.
Ideea care transpare din cele de mai sus este aceea că valorile culturale –
cultura 20 în sensul său cel mai larg (totalitatea valorilor materiale şi spirituale create
de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestora) – pot da unui stat
mai multă putere decât forţa militară. Sunt în cauză elemente proeminente din
domeniile artei, literaturii, religiei, ştiinţei, sportului etc.
Potrivit adepţilor conceptului de putere blândă, statele care o folosesc au mult
de câştigat, mai mult decât în cazul utilizării puterii dure. Exemplul cel mai
concludent este cel al Chinei comuniste, al cărei prestigiu internaţional a crescut
foarte mult graţie unor evenimente, precum: găzduirea Jocurilor Olimpice de Vară
(2008) şi Expoziţia Universală (Shanghai, 2010), considerate a fi cele mai bine
organizate şi spectaculoase dintre toate de până acum; atribuirea premiului Nobel
pentru literatură scriitorului Mo Yan (2012); fondarea câtorva sute de Institute
Confucius pentru promovarea culturii chineze în lume; extinderea transmisiunilor de
radio şi televiziune internaţionale; atragerea studenţilor străini în universităţile sale;
câştigarea titlului de Miss World pentru prima dată de o chinezoaică, Zhang Zilin, în
2007, repetat după numai cinci ani, de o altă reprezentantă a Chinei (Yu Wenxia,
2012).
Numai că aceste „punctări” ale Chinei pe scena internaţională, au fost
contracarate, în bună măsură – în ciuda faptului că preşedintele Hu Jintao declarase,
în octombrie 2007, intenţia Chinei de a-şi spori puterea blândă –, de unele măsuri
aparţinând puterii dure: persecuţiile recente din Tibet şi din Regiunea Autonomă
Xinjiang-Uyghur şi împotriva unor activişti pentru drepturile civile, cazul cel mai
cunoscut fiind cel al lui Liu Xiabao, căruia i s-a interzis chiar şi aprticiparea la
festivitatea de înmânare a Premiului Nobel pentru Pace (2011).
Şi România a beneficiat, uneori, în perioada comunistă, de elemente ale puterii
blânde, chiar dacă, în cazul celor politice, realitatea era, în fapt, diferită de cea
vehiculată: Nicolae Ceauşescu a determinat un val de apreciere şi simpatie în lumea
occidentală (pentru el şi, implicit, România), în urma evenimentelor din august 1968,
când România nu numai că nu a participat la invadarea Cehoslovaciei de către ţările
19
Frédéric ENCEL (2011), op. cit., pp. 122-123.
20
După cum se ştie nu există o unitate de păreri în cea ce priveşte definirea culturii şi diferenţierea
ei de civilizaţie. Au fost deja identificate aproape 200 de definiţii. Unii autori folosesc noţiunea de
cultură pentru a desemna doar domeniul spiritual şi pe cea de civilizaţie pentru ansamblul
mijloacelor cu care omul se adaptează la mediu (fizic şi social), sinonim cu cultura materială. În
consecinţă, există tot atâtea culturi şi civilizaţii câte popoare (Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi
civilizaţiei, 1984) . Potrivit altor autori există mii de culturi (mai exact 10 000!), dar o singură
civilizaţie (Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, 1998). Alţi autori consideră cei
doi termeni sinonimi.
306