Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

1. Paradigma realistă
Realismul a depăşit de mult graniţele unei simple teorii a relaţiilor
internaţionale. Mai corect ar trebui să vorbim de „realisme” (realism politic,
neorealism, realism structural, realism neoclasic, realism ofensiv, realism defensiv
etc.), în funcţie de modul în care se fundamentează metodologic şi îşi apără ipotezele
ştiinţifice. Alţi autori disting între două programe de cercetare realiste, „realismul
hegemonic” şi „realismul echilibrului puterilor” 10 . Însă tocmai varietatea şi
adaptabilitatea realiştilor la schimbările majore care au avut loc în cadrul sistemului
internaţional (de fapt răspunsul lor la dezbaterile cu proponenţii altor teorii şi
paradigme) au făcut ca realismul să rămână până în prezent şcoala dominantă de
studiu al relaţiilor internaţionale. Aproape toţi autorii (realişti sau opuşi realismului)
recunosc existenţa unui program de cercetare realist sau a unei paradigme realiste.
În general, putem afirma că toţi teoreticienii realişti au în centrul preocupărilor
lor rolul puterii în asigurarea securităţii (variabilă cheie explicând comportamentul
(actorilor) şi statul ca principal furnizor de securitate (ontologie statistă) 11 .
Abordarea realistă reprezintă abordarea tradiţională a studiilor de securitate,
centrată aproape exclusiv pe puterea militară ca mijloc de realizare a securităţii
naţionale. De fapt, o analiză atentă a istoriei Războiului Rece relevă faptul că
principalele critici aduse realismului (de către şcolile globalistă şi liberală) au fost
critici mai mult sau mai puţin conjuncturale, legate de momentele de destindere în
relaţiile americano-sovietice, atunci când se părea că armele îşi pierdeau importanţa
în favoarea altor mijloace de acumulare a puterii 12 . În perioadele de conflictualitate
ridicată între naţiuni, principiile realiste nu au putut fi combătute cu prea mult succes.
Iar aceste perioade, din păcate, nu au lipsit.
Analiza realistă cu privire la securitate derivă direct din modul în care realiştii
îşi imaginează politica internaţională, ca pe o arenă brutală în care statele urmăresc
oportunităţi de profit de pe urma altor state şi prin urmare au prea puţin interesul să
aibă încredere în celelalte.
Viaţa politică normală este văzută ca o luptă pentru putere, în care statul aspiră
la a deveni nu numai cel mai important actor din sistem, dar si pentru a se asigura că
nici un alt stat nu îşi realizează acest obiectiv 13 . Pentru realiştii clasici (precum Carr,
Niebuhr, Kennan sau Morgenthau), auto-condiţionaţi de primatul interesului naţional,
această viziune asupra politicii internaţionale era una de nezdruncinat. Puterea apare
aproape ca un scop în sine, interesul naţional definindu-se, în politica internaţională,
10
Jonathan M. DiCICCO si Jack S. LEVY, The Power Transition Research Program: A
Lakatosian Analysis, în Colin Elman, Miriam Fendius Elman (ed.), Progress in International
Relations Theory: Appraising the Field, MIT Press, Cambridge, Londra, 2003, p. 111.
11
Andrei MAKARYCHEV, Alexander SERGUNIN, International Security, Teaching
International Relations Online, Berlin, 2002.
12
Vezi Jean-Jacques ROCHE, Théories des relations internationales, Editions Montchréstien,
Paris, 2001, pp. 37-38.
13
John J. MEARSHEIMER, The False Promise of Institutions, în Michael E. Brown, Sean M.
Lynn-JONES,; Steven E. MILLER (ed.), The Perils of Anarchy: Contemporary Realism and
International Security, Cambridge MIT Press, 1995, p. 336.
22