Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

În anul 2003, în insula Bali, în baza Viziunii ASEAN 2020, şefii de stat şi de
guvern din cele 10 ţări membre ale ASEAN – Indonezia, Malayezia, Thailanda,
Filipine, Singapore (cele 5 ţări fondatoare), Vietnam, Brunei, Cambodgia, Laos şi
Myanmar (al doilea grup acceptat ulterior în organizaţie, prin extindere) au adoptat,
în cadrul Summitului de atunci, Declaraţia Bali Concord II.
Declaraţia, cu simbol istoric, a prevăzut crearea Comunităţii ASEAN până în
2020. În 2007, la acelaşi nivel, s-a stabilit ca proiectul sa fie realizat până în 2015.
3. Structurile actuale de putere ale lumii
3.1. Statele Unite Ale Americii
Având o deosebită putere militară, economică şi politică, Statele Unite ale
Americii au influenţat, timp de mai bine de 20 de ani, politica mondială. Toate
deciziile majore ale lumii au purtat girul marii puteri menţionate. Astăzi, totuşi, se
prefigurează tot mai mult ideea că era unipolară, de dominaţie americană s-a sfârşit.
A durat circa două decenii, ceva mai mult de un moment în termeni istorici. De ce s-a
încheiat? O explicaţie este istoria, spune Richard Hass, preşedinte al Council on
Foreign Relations.
Ascensiunea noilor centre de putere la nivel mondial nu poate fi oprită.
Rezultatul este un număr şi mai mare de actori capabili sa exercite o influenţă în plan
regional sau global. Aceasta nu înseamnă că SUA au devenit mai slabe, ci că multe
alte entităţi au devenit mai puternice. Totuşi, analizând condiţiile care au condus la
apariţia mai multor structuri de putere trebuie să precizăm că unele dintre ele se
regăsesc în sistemul politic american şi deciziile luate în ultimii 10 ani. Astfel, putem
preciza că unul din principalele motive pentru care unipolaritatea s-a sfârşit este
însăşi politica SUA. Atât prin ceea ce au făcut, cât şi prin ceea ce nu au reuşit să facă,
SUA au accelerat emergenţa unor noi centre de putere şi şi-au slăbit propria poziţie în
relaţia cu ele.
Politica energetică a SUA (sau mai degrabă absenţa ei) este un alt motiv aflat
în spatele sfârşitului unipolarităţii. Încă de la primele şocuri petroliere din anii ’70,
consumul de petrol al SUA a crescut cu circa 20%, iar importurile de produse
petroliere au depăşit dublul ca volum şi s-au dublat aproape ca procent al consumului.
Această creştere a cererii de petrol străin a contribuit la creşterea preţului mondial de
la peste 20 de dolari barilul la peste 100 de dolari barilul. Rezultatul este un transfer
enorm de bunăstare şi de pârghii către acele state care deţin rezerve energetice. Şi
politica economică a jucat un rol.
Preşedintele George W. Bush a purtat războaie costisitoare în Afganistan şi
Irak, a permis o creştere a cheltuielilor discreţionare cu 8% pe an şi a redus
impozitele. Poziţia fiscală a SUA a scăzut de la un surplus de peste 100 miliarde
dolari, în 2001, la un deficit estimat la circa 250 miliarde dolari, în 2007. Deficitul de
cont curent în creştere vertiginoasă este în prezent cu peste 6% mai mare decât PIBul.
Acest lucru presează în jos dolarul, stimulează inflaţia şi contribuie la acumularea
de bunăstare şi putere în alte părţi ale lumii. Slaba reglementare a pieţei ipotecare şi
criza creditelor ce a decurs au exacerbat aceste probleme.
69