Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

Aceasta perspectivă teoretică se regăseşte şi în studiile critice asupra securităţii.
Mai mult, o analiză critică asupra securităţii europene pune în evidenţă faptul că
integrarea şi construcţia europeană în ansamblul lor au fost bazate pe premisele unei
culturi comune a securităţii care lipsea Europei în secolele în care aceasta era
preocupată de menţinerea unui precar echilibru al puterilor. Astfel, procesul
construcţiei europene este denumit de unii autori „instituţionalizare europeană”,
bazată pe argumentul că o reţea de instituţii dezvoltate în timpul Războiului Rece a
concentrat statele vest-europene, creând cadre de cooperare economică, politică şi
militară în care politicile naţionaliste au fost descurajate.
Istoria integrării europene (includem aici şi componenta transatlantică) vine să
ateste faptul că tocmai ceea ce separa Europa de alte continente este nivelul fără
precedent de ridicat al cooperării instituţionalizate între nişte state naţiune care au
luptat unele împotriva altora zeci de războaie în ultimele secole. În cursul Războiului
Rece, în Europa Occidentală s-a dezvoltat singura alianţă din lume care nu se baza pe
hegemonia totală a unei singure „Mari Puteri”, ci pe valori şi interese împărtăşite, iar
începând din anii ’50, statele europene au început să concedeze o parte din
suveranitatea lor naţională instituţiilor comunitare, realizând un management
cooperativ al politicii interne şi externe într-un cadru european 48 . Liberalismul
instituţional (datorită dezbaterii lor cu neo-realiştii, aceşti teoreticieni se mai
intitulează şi neo-liberali) nu îşi propunea să înlăture statul din poziţia sa de actor
central al relaţiilor internaţionale. Instituţionaliştii îşi propun să extindă doar scopul
intereselor statului, dincolo de limitele securităţii naţionale, înspre „interdependenţa
multidimensională economic, social şi ecologic” 49 .
În privinţa securităţii, instituţionaliştii nu se îndepărtează prea mult de realişti
(în special de „şcoala engleză”). Astfel, ei confirmă faptul că puterea militară este
factorul determinant al rezultatelor relaţiilor interstatale, atunci când este invocată
(!), ca liderii (factorii de decizie) sunt actori raţionali, adică iau deciziile pe care le
consideră optime, însă sunt marcaţi de incertitudine deoarece îţi urmăresc interesele
sub condiţia anarhiei 50 . Asemenea realiştilor, instituţionaliştii sunt preocupaţi de
problema „dilemei prizonierului”, însă ei susţin că instituţiile şi regimurile pot
îmbunătăţi colaborarea dintre state, constrângându-le la un anumit tipar de acţiune
predictibil, care reduce gradul de incertitudine şi neîncredere reciprocă. Totodată, ei
extind, după cum am văzut mai sus, nivelele de analiză (reduse la trei de realişti şi
neorealişti).
Totuşi, nici şcoala liberală nu este unitară. Am văzut că instituţionalismul
liberal se îndepărtează mult de tradiţia liberală şi se apropie metodologic de
neorealism, teorie cu care polemizează. De fapt, ambele pornesc de la premisele
„alegerii raţionale” (rational choice). Dacă logica realistă mai este folosită astăzi
pentru a înţelege securitatea naţională, iar studiile strategice rămân esenţialmente stat-
48 Przemyslaw GRUDZINSKI, Peter van HAM, A Critical Approach to European Security: Identity
and Institutions, PINTER, Londra, New York, 1999, pp. 3-4.
49 Robert O. KEOHANE, Joseph S. NYE, Power and Interdependence, 2001, p. 246, citaţi în
Edward A. KOLODZIEJ, op. cit., p. 150.
50 Edward A. KOLODZIEJ, op. cit., p. 151.
30