Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

domeniul studiilor de securitate, înarmarea Iranului cu mijloace de atac nuclear ar
declanşa o cursă a înarmărilor în plan regional, iar înscrierea Arabiei Saudite pe lista
deţinătorilor de arme nucleare ar fi doar o chestiune de câţiva ani, având în vedere
capacităţile acestui stat de a se dezvolta şi în acest domeniu.
Conform declaraţiei unui oficial saudit, publicată in mass-media la jumătatea
anului 2011, acest stat arab urmează să-şi dezvolte 23 importante capacităţi nucleare
civile în următoarele două decenii. În acest sens vor fi investiţi aproximativ 80 de
miliarde de dolari pentru construcţia a 16 reactoare nucleare până la sfârşitul anului
2030, investiţie care se doreşte să acopere circa 20% din necesarul de energie
electrică al Arabiei Saudite. Este evident că, în aceste condiţii, Arabia Saudită va
avea acces la cele mai moderne tehnologii nucleare civile şi va putea să-şi dezvolte
acest sector al economiei în condiţii apropiate de nivelul atins în unele economii
avansate ale lumii. În acelaşi timp, declanşarea acestui program ambiţios de
dezvoltare a domeniului energiei nucleare de către regatul saudit, poate fi considerat
un pas important al oficialităţilor de la Riad în direcţia scăderii dependenţei
energetice faţă de petrol, dar şi o contramăsură în vederea protejării faţă de potenţiala
ameninţarea nucleară din partea unor state din Orientul Mijlociu care deţin sau s-ar
putea înarma, în viitor, cu mijloace atomice.
Dosarul nuclear al Iranului rămâne una dintre problemele delicate în
domeniului relaţiilor internaţionale actuale. Complexitatea problemei derivă mai ales
din faptul că în jurul acestei subiect se află câteva dintre cele mai puternice state ale
planetei, „grupate” în două tabere divergente. Spre deosebire de Irakul anului 2003
când situaţia geopolitică regională era diferită iar SUA era, poate, la apogeul puterii
sale, în anul 2012 lucrurile sunt mult schimbate în Orientul Mijlociu. Nu puţini sunt
specialiştii în studii de securitate care afirmă că o soluţie militară în cazul Iranului, fie
că ar fi vorba de o acţiune militară a Israelului sau una condusă de SUA, ar fi de un
risc incomparabil mai mare cu cel asumat de forţele anglo-americane care au condus
invazia din Irak. De altfel nu putem să nu fim de cord cu Cris Martenson care afirma
în acest an că acum „Iranul are mult mai mulţi aliaţi puternici, şi anume Rusia şi
China, faţă de izolarea extraordinară a Irakului, la începutul războiului din Irak” 24 .
Este un adevăr pe care Washingtonul nu-l poate ignora, motiv pentru care credem că
varianta unei soluţii diplomatice va trebui să fie avută în vedere în continuare pentru
rezolvarea crizei iraniene.
O altă faţetă a acestei subiect actual, devenit tot mai vizibil în cadrul
problematicii securităţii globale, se referă la onestitatea informaţiilor privind
existenţa, cu adevărat, a unui program militar nuclear al Iranului. Experienţa
războiului din Irak din anul 2003 când s-a invocat faptul că Irakul construieşte arme
de distrugere în masă, fapt infirmat după îndepărtarea de la putere a lui Saddam
Hussein, pune pe gânduri orice om care este animat de ideea de stabilitate şi pace în
23
Katerina NICOLAS, Clean energy plan for Saudi as it announces 16 nuclear reactors to be built,
http://news.helium.com/news/13474-clean-energy-plan-for-saudi-as-it-announces-16-nuclearreactors-to-be-built,
accesat pe 09.10.2012.
24
Cris MARTENSON, Iran: Oh, No; Not Again, http://lewrockwell.com/martenson/
martenson15.1.html, accesat la data de 13.10.2012.
297