Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

acestei situaţii.” 4 Termenul pastoral înseamnă relaţia păstorului de suflete (preotul)
cu credincioşii săi, atât în sensul responsabilităţii, cât şi al atitudinii. Datorită acestui
tip de slujire, comportamentul fiecărei fiinţe se concentrează în jurul unor valori,
întrupându-se în fapte concrete de viaţă.
1.1. Vechimea preocupărilor pentru consiliere pastorală
Rădăcinile istorice ale consilierii îşi trag seva din trecutul imemorial al
practicilor colective şi individuale vindecătoare în aşa-numitul „sfat al bătrânilor”
din comunităţile religioase. Sfatul duhovnicesc practicat în matricea spirituală
creştină, practicile de vindecare sufletească şi trupească au oferit soluţii persoanelor
aflate în suferinţă. În mod exclusiv clericii au fost aceia care s-au ocupat, timp de
secole, de problemele oamenilor, oferindu-le ajutorul celor confruntaţi cu o
diversitate de situaţii ale vieţii. Această instituţie a sfătuirii era văzută ca mijloc de
stabilizare socială şi ca modalitate de conservare a ordinii într-o anumită comunitate.
Consilierea pastorală a avut o evoluţie etapizată: „Folosirea religiei şi a
psihologiei în scopuri psihoterapeutice a început în anul 1930, prin colaborarea dintre
Norman Vincent Peale, un preot celebru, şi Smiley Blanton, un psihiatru de mare
calibru, care au format împreună Fundaţia Americană de Religie şi Psihiatrie astăzi
institutul Blanton-Peale. Cu trecerea anilor, rolul consilierii pastorale a evoluat de la
consilierea religioasă sau spirituală la psihoterapie pastorală, care integrează teologia
şi ştiinţele comportamentale. Asociaţia Americană a Consilierilor Pastorali
(A.A.C.P.) a fost fondată în 1963 ca organizaţie ce autorizează consilieri pastorali,
acreditează centrele de consiliere pastorală şi aprobă programele de pregătire. Este o
organizaţie inter-religioasă, reprezentând peste 80 de grupuri profesionale, incluzând
protestanţii, catolicii şi evreii. Nu admit secte, dar respectă angajamentele spirituale şi
tradiţiile religioase ale acelora care doresc asistenţă, fără să impună consiliatului
convingerile religioase ale consilierului.” 5
La nivel psihosocial „sfătuirea apare ca un mecanism reglator social şi de
reducere a influenţei negative a psiho-traumelor şi a consecinţelor lor, a suferinţei şi
chiar a devianţei sociale. În general, linia propusă este menită să conserve valorile
culturii respective, reprezentate prin obiceiuri, reguli, concepţii, instituţii… prin
sfătuire a fost încurajat comportamentul prosocial, care are o mai mare eficacitate în
rezolvarea problemelor esenţiale ale existenţei şi asigură securitatea membrilor
grupului. În vederea eliminării oricăror surse de confuzie, fiecare societate elaborat
propriul set de criterii de valoare ale comportamentului normal versus devianţă,
precum şi un mod de rezolvare a situaţiilor cu risc” 6 Ajutând oamenii să-şi dezvolte
caracteristici personale – amabilitate, preocupare, sensibilitate, răbdare – vor reuşi să
stabilească relaţii interpersonale mult mai bune care presupun aptitudini, inclusiv
abilitatea de a asculta, de a comunica şi de a înţelege.
4
Sorin SĂNDULACHE, Consiliere şi psihoterapie pastorală, Bucureşti, Editura Institutului
Teologic Adventist, 2006, p. 25.
5
Psiholog dr. Maria PAŞCA, preot dr. Teofil TIA, op. cit, pp. 111-112.
6
Constantin OANCEA, Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti, Editura Vavila Edinf, 2002, p. 47.
230