Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

omânilor, în pofida resurselor solului, a fost înceată şi a trecut cu greu (în ultima
parte a secolului XX) de la agrarian spre industrial. Dezvoltarea tehnologică a
României nu este una extraordinară şi nici procesul know-how nu este punctul său
forte.
Astăzi problema care se pune este dată mai mult de dorinţa muncii şi aici
observăm că încă suntem în doua tabere: cei care vor să muncească şi să fie plătiţi şi
care pleacă în occident sau angajaţi în domeniul privat, angajaţi serios în activitate şi
o altă categorie a celor care aşteaptă ca statul să le rezolve toate problemele. Există şi
o categorie a angajaţilor statului care consideră că implicarea lor trebuie să fie minoră
atât în gestionarea resurselor, cât şi în valoarea rezultatelor. Acest comportament
devine periculos dat fiind faptul că oprobriul privind incompetenţa şi neangajarea nu
se adresează persoanelor sau grupurilor ci statului ca instituţie.
Trebuinţa securităţii, reflectă în protecţia împotriva ameninţării, privării de un
drept sau de arbitrariu se reflectă în filonul naţional prin reacţia de ultim moment.
Românul este contemplativ la pericol se gândeşte că nu i se poate întâmpla lui, iar
dacă i se întâmplă seamănului este mai puţin important. Securitatea este lăsată pe
seama organelor statului iar spiritul civic este puţin dezvoltat.
Agresiunea verbală şi fizică astăzi a devenit comportament naţional, cultivată
fiind prin limbaj atât pe verticală cât şi pe orizontala societăţi.
Românul nu a fost slugarnic dar a fost educat obedient prin credinţă şi religie
(împăcarea cu soarta nu este o virtute, Dumnezeu ajută pe cel care se ajută), prin
atmosfera şcolii, prin libertatea de decizie a vechilului, prin credinţa în puterea divină
a domnului (fie el venetic sau pământean).
Obţinerea securităţii individuale a pendulat între concesie sau compromis şi
traficul de influenţă, (de cumpărare a poziţiei de domn sau nemazilire, până la plata
pentru dreptul de a exista) de sus şi până jos. A fost şi este mai uşor să-ţi garantezi
securitatea prin apartenenţa la grup de interese sau prin protector decât prin spirit
civic, prin luptă împotriva privării, atacării ameninţării în perioada de prefigurare a
acestora.
Trebuinţa apartenenţei, cu laturile ei de prietenie şi dragoste, alături de asociere
sunt paradoxul românului.
Poporul român este extrem de cald, primitor, iubitor de oameni şi poate chiar
să plângă atunci când se produce o catastrofă chiar dacă aceasta nu-l afectează în plan
personal. Paradoxul este reţinerea în a desfăşura activităţi în comun, lipsa dorinţei de
asociere, de a construi împreună cu alţii.
Suspiciunea legată de sentimentul neîncrederii îl poartă de la lupta împotriva
patronilor, care se pare că se îmbogăţesc pe nedrept şi nu acordă salarii corecte, până
la a urâ sistemul de asociere a resurselor (fermele, spre exemplu, necesare realizării
atât a unui grad sporit de productivitate cât şi un sistem de desfacere performant).
Fuga de cooperare de la individ merge spre fuga de cooperare, sau mai mult
spre concurenţa între instituţii, fără a vedea că rezultatul sumei eforturilor
individuale este mai mic decât rezultatul eforturilor însumate.
241