Vol. 1 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ...

ogate în resurse energetice. Prin urmare, cele două puteri, cărora li s-a alăturat şi
India de curând, controlează acum rezerve uriaşe de petrol, într-o zonă unde
americanii au încercat în mai multe rânduri să îşi extindă influenţa. Nici India şi
Brazilia nu stau cu mâinile în sân, volumul cooperării economice bilaterale crescând
de la an la an. Potrivit unor previziuni ale Băncii Mondiale, China va întrece SUA la
capitolul dezvoltare economică până în anul 2027, India va ajunge la nivelul
americanilor în 2050, iar ţările BRIC, per total, vor depăşi G7 până în 2032. Şi cifrele
înaintate de Organizaţia Mondială Comerţului (OMC) susţin aceste ipoteze. Astfel,
potrivit OMC, comerţul la nivel mondial a crescut în 2007 cu 15%, iar mai mult de
jumătate din această creştere se datorează ţărilor aflate în plin avânt economic. Însă,
America are încă o influenţă majoră asupra politicii interne şi internaţionale a
celorlalte state, dar rolul de hegemon global al acesteia începe să fie contestat de către
centrele de putere în ascensiune. Pe de altă parte, Uniunea Europeană şi Japonia,
aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, s-au detaşat de unele aspecte de politica externă a
Washingtonului. De când a renunţat la socialism, India a progresat economic în mod
remarcabil. Această ţară democrată, având peste un miliard de locuitori, promite să
devină un centru de putere redutabil. Dar cel mai mare rival al Americii şi cel mai
aprig pretendent la hegemonia mondială este China.
Asia de sud-est cuprinde un teritoriu vast, o regiune cu peste 580 milioane de
locuitori, cu un PIB combinat în 2010 de circa 1,5 trilioane de dolari SUA, cu multe
resurse naturale si energetice, fiind, totodată, o piaţa uriaşă şi un centru de atracţie
pentru investiţiile străine, inclusiv pentru cele provenite din Uniunea Europeană.
Într-o retrospectivă istorică, prima observaţie în definirea dezvoltărilor din Asia
de sud-est este aceea că aici s-au conturat, cu mulţi ani în urmă şi mult mai devreme
în comparaţie cu alte zone, economiile emergente denumite „tigri asiatici”. Primii 4
„tigri” au fost Hongkong, Singapore, Coreea de Sud si Taiwan, cărora le-au urmat
Indonezia, Malayesia, Thailanda si China. În perioada 1960 – 1995, ritmul de creştere
al economiilor acestor ţări a fost în jur de 6% pe an, propulsând zona, prin aceste
performanţe, în topul listei creşterii mondiale.
Catalizatorul acestor progrese l-a reprezentat prezenţa masivă a capitalului
străin. A urmat apoi criza financiară din 1997 – 1998, care a lovit în cea mai mare
parte Thailanda şi Indonezia, dar a afectat întreaga zonă, ceea ce demonstrează că
miracolul asiatic nu a dispus de o bază economică naţională sau regională solidă,
pentru a face faţă crizelor şi recesiunilor.
Preşedintele Indoneziei, pe timpul vizitei sale în Germania, referindu-se la
efectele crizei din 1997 – 1998 pentru ţara sa, a subliniat că economia Indoneziei s-a
contractat într-un procent de 13%.
Asiei de sud-est îi revin un loc şi un rol aparte, deosebit de importante, în
contextul „Viitorului Economiei Mondiale”, date fiind dezvoltările şi evoluţiile spre
integrarea regională, care s-au declanşat, pe viziuni succesive de perspectivă, odată
cu formarea Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud-Est – ASEAN, în anul 1967, şi care,
în următorii patru ani, mai exact până în 2015, va atinge o etapă semnificativă –
crearea Comunităţii Asean.
68