Ghidurile ESC - Media Med Publicis

Clasa III
(1) Teofilina şi beta agoniştii adrenergici nu sunt
recomandaţi la pacienţii cu boala pulmonară
bronhospastică care au şi FA. (Nivel de evidenţă
C)
(2) Betablocantele, sotalolul, propafenona şi adenozina
nu sunt recomandate la pacienţii cu boală
pulmonară obstructivă care au şi FA. (Nivel
de evidenţă C)
II. Definiţie
A. Fibrilaţia atrială
Fibrilaţia atrială este o tahiaritmie supraventriculară
caracterizată prin activare atrială necoordonată şi, implicit,
prin deteriorarea funcţiei mecanice atriale. Aspectul
ECG este de oscilaţii rapide sau unde de fibrilaţie care
variază ca frecvenţă, amplitudine şi aspect şi înlocuiesc
succesiunea constantă de unde P. Deasemenea se remarcă
răspunsul ventricular neregulat şi rapid atunci când
conducerea AV este intactă 1 . Frecvenţa ventriculară depinde
de proprietăţile electrofiziologice ale nodului AV
şi ale celorlalte ţesuturi de conducere, de tonusul simpatic
şi vagal, de prezenţa sau absenţa tractelor accesorii şi
de acţinea unor medicamente 2 . Când apar blocul AV sau
tahicardia joncţională ciclurile cardiace (intervalele R-
R) pot fi regulate. La pacienţii cu pacemaker diagnosticul
FA poate necesita inhibiţia acestuia pentru a se
putea vizualiza undele de fibrilaţie. O tahicardie cu
complex QRS larg care este susţinută şi neregulată
sugerează FA cu conducere pe cale accesorie sau FA cu
bloc de ramură. Flutterul atrial este de regulă uşor de
deosebit de fibrilaţia atrială. Frecvenţe ventriculare
extrem de rapide (mai mari de 200/minut) sugerează
prezenţa unei căi accesorii sau tahicardie ventriculară.
B. Aritmii asociate
FA poate apărea în asociaţie cu flutterul atrial sau cu
tahicardia atrială. Forma tipică de flutter atrial se
caracterizează printr-un aspect ECG de activare atrială
regulată, ”în dinţi de fierăstrău”, undele care apar fiind
denumite unde de flutter (f). Acestea sunt vizibile în
special în derivaţiile II, III, aVF şi V 1. La pacienţii
netrataţi frecvenţa atrială este în mod tipic între 240 şi
320/min, cu unde f negative în derivaţiile II, III şi aVF
şi pozitive în V 1 . Sensul circuitului de depolarizare din
atriul drept (AD) poate fi inversat, acest lucru rezultând
în unde f pozitive în derivaţiile II, III, aVF şi negative în
V 1 . Flutterul atrial poate degenera în FA, iar aceasta
poate trece în flutter atrial. Flutterul atrial este de obicei
uşor de deosebit de FA dar pot apare greşeli de diagnostic
atunci când se observă unde de fibrilaţie proeminente
în mai mult de o derivaţie ECG.
Tahicardiile atriale focale, tahicardiile atrioventriculare
reintrante precum şi tahicardia AV nodală reintrantă
pot declanşa FA. În aceste tahicardii, în mod tipic
există unde P separate de linie izoelectrică iar morfologia
lor poate fi de folos în localizarea aritmiei.
III. Clasificare
Au fost propuse mai multe sisteme de clasificare a
fibrilaţiei atriale(FA), bazate pe aspectul ECG 1 , înregistrarea
epicardică 4 sau endocavitară, mapping-ul activităţii
electrice atriale sau caracterele clinice. Deşi aspectul
ECG poate varia în timp, acesta poate fi util pentru caracterizarea
aritmiei la un momet dat. Schema de clasificare
recomandată aici reprezimtă un consens rezultat
din dorinţa ca aceasta să fie cât mai simplă şi mai
relevantă clinic.
Clinicianul trebuie să recunoască primul episod
detectat de FA, simptomatic sau nu, auto-limitat sau nu,
şi să admită existenţa unei incertitudini privind durata
reală a episodului şi existenţa sau nu a altor episoade
anterioare (Figura 1). După 2 sau mai multe episoade,
FA este considerată recurentă. Atunci când aritmia se
termină spontan, FA recurentă este numită paroxistică;
atunci când aritmia persistă mai mult de 7 zile, este
denumită persistentă. Rezolvarea prin terapie farmacologică
sau prin cardioversie nu modifică modalitatea
de denumire. FA detectată iniţial poate fi paroxistică sau
persistentă. Categoria FA persistentă include şi cazurile
de FA de lungă durată (de ex. mai lungă de 1 an), care
de obicei conduc la FA permanentă la care cardioversia
a eşuat sau a fost amânată.