Ghidurile ESC - Media Med Publicis

distolică predominantă este relativ rară la pacienţi tineri
dar creşte ca importanţă la vârstnici. PLVEF este mai
frecventă la femei la care hipertensiunea sistolică şi
hipertrofia miocardică însoţită de fibroză contribuie la
disfuncţia cardiacă 11,22 .
O mare parte dintre pacienţii cu insuficienţă cardiacă
cronică prezintă PLVEF, dacă se ia în consideraţie fracţia
de ejecţie a ventriculului stâng (LVEF) în repaus 11,23 .
Pacienţii cu edem pulmonar acut pot de asemenea prezenta
LVEF normală 24 . Totuşi, fiziopatologia insuficienţei
cardiace la pacienţii cu fracţie de ejecţie normală
este probabil eterogenă. În majoritatea cazurilor insuficienţa
cardiacă poate fi determinată în principal de către
disfuncţia diastolică, dar unii pacienţi pot prezenta o
reducere a deplasării sistolice a planului atrio-ventricular,
indicând totuşi prezenţa unei disfuncţii sistolice
minime; în unele cazuri a fost raportată prezenţa unei
rigidităţi arteriale excesive 25 . Mai mult, numeroşi, dacă
nu toţi pacienţii cu disfunţie sistolică, prezintă modificări
asociate ale funcţiei diastolice. Astfel, în majoritatea
cazurilor insuficienţa cardiacă diastolică şi sistolică
nu pot fi abordate ca entităţi fiziopatologice separate.
La unii pacienţi, totuşi se pare că disfuncţia distolică
este dominantă şi că ar putea fi un marker mai
sensibil al afectării cardiace decât fracţia de ejecţie.
Cele mai obişnuite astfel de afecţiuni sunt hipertensiunea
arterială, afectarea coronariană sau ambele, în timp
ce cardiomiopatia hipetrofică este o altă etiologie
importantă, deşi mai rar întâlnită în practică 11,22 .
Alţi termeni descriptivi pentru
insuficienţa cardiacă
Termenii de insuficienţă cardiacă „dreaptă“ sau
„stângă“ se referă la sindroame care se manifestă predominant
prin congestia venelor pulmonare sau sistemice.
Aceşti termeni nu indică în mod necesar care dintrte cei
doi ventriculi este cel mai sever afectat. Alţi termeni
descriptivi utilizaţi ocazional sunt : insuficienţa cardiacă
„cu debit cardiac crescut“ sau „scăzut“, „anterogradă“
sau „retrogradă“, „manifestă“, „tratată“ sau „congestivă“;
valoarea clinică a acestor termeni este doar descriptivă
dar ei nu oferă informaţii referitoare la etiologie
şi astfel au o utilitate redusă în determinarea tratamentului
modern al insuficienţei cardiace. Termenii de
insuficienţă cardiacă minimă, moderată sau severă sunt
utilizaţi pentru descrierea simptomatologiei clinice;
astfel, termenul de «minim» se referă la pacienţii
deplasabili care nu prezintă limitări importante ale efortului
fizic determinate de dispnee sau fatigabilitate, termenul
de «sever» se utilizează pentru pacienţii care sunt
în mod marcant simptomatici şi necesită suport medical
semnificativ iar termenul de « moderat » pentru restul
lotului de pacienţi.
Definiţia insuficienţei
cardiace cronice
Deşi există numeroase definiţii ale insuficienţei cardiace
26-29 , acestea subliniază doar caracteristici limitate
ale acestui sindom complex. Este imposibil de dat o definiţie
simplă, obiectivă a insuficienţei cardiace cronice
atât timp cât nu se poate preciza o valoare limită pentru
aprecierea disfuncţiei cardiace sau ventriculare, sau
pentru modificările fluxului, presiunii, dimensiunilor
sau volumului care să poată fi utilizată cu acurateţe
pentru identificarea pacienţilor cu insuficienţă cardiacă.
Diagnosticul de insuficienţă cardiacă rezultă din raţionamentul
clinic bazat pe anamneză, examenul fizic şi
investigaţii adecvate.
În scop practic şi operaţional, Grupul de lucru consideră
drept componente esenţiale ale sindromului insuficienţei
cardiace următoarele caracteristici: simptome de
insuficienţă cardiacă, în principal dispnea şi fatigabilitatea
survenite în repaus sau la efort sau apariţia edemelor
gambiere şi a semnelor obiective de disfuncţie
cardiacă apărute în repaus (Tabelul 1). Doar existenţa
unui răspuns clinic favorabil la aplicarea tratamentului
adresat insuficienţei cardiace nu este suficient pentru a
stabili cu certitudine acest diagnostic, deoarece pacienţii
pot demonstra în general o oarecare ameliorare a
simptomelor şi/sau semnelor ca răspuns la aceste tratamente
la care o relativ rapidă ameliorare a simptomatologiei
poate fi anticipată (ex. administrarea de diuretice).
De asemenea, trebuie cunoscut faptul că tratamentul
poate ascunde diagnosticul de insuficienţă cardiacă prin
îndepărtarea simptomatologiei pacientului.
Distincţia între disfuncţia cardiacă, persistenţa insuficienţei
cardiace ca şi insuficienţa cardiacă asimptomatică
în urma tratamentului şi insuficienţa cardiacă
tranzitorie este prezentată în Figura 1.
5