Ghidurile ESC - Media Med Publicis

Figura 1. Relaţia dintre disfuncţia cardiacă, insuficienţa cardiacă şi insuficienţa cardiacă asimptomatică în urma
tratamentului.
Este important să notăm faptul că disfuncţia ventriculară
indusă de efort, obişnuit determinată de ischemia
miocardică, poate genera o creştere a presiunii de
umplere ventriculară şi o reducere a debitului cardiac
inducând simptome de insuficienţă cardiacă (de
exemplu, dispneea) în absenţa disfuncţiei cardiace în
repaus. Totuşi, deoarece atât fiziopatologia cât şi tratamentul
acestei condiţii clinice sunt în general diferite de
cele ale insuficienţei cardiace secundare disfuncţiei ventriculare
cronice, aceşti pacienţi nu trebuiesc a fi diagnosticaţi
ca având insuficienţă cardiacă cronică.
Tabelul 1. Definiţia insuficienţei cardiace - criterii.
Criteriul 1. Simptome ale insuficienţei cardiace (în repaus şi la efort) şi
Criteriul 2. Evidenţierea obiectivă (preferabil ecocardiografică) a disfuncţiei cardiace (sistolice şi/sau diastolice) (în
repaus) şi (atunci când diagnosticul este incert)
Criteriul 3. Răspuns la tratamentul care se adresează insuficienţei cardiace.
Criteriile 1 şi 2 trebuiesc îndeplinite în toate cazurile.
Disfuncţia sistolică asimptomatică a ventriculului
stâng este considerată a fi un precursor al insuficienţei
cardiace congestive simptomatice şi este asociată cu o
mortalitate ridicată 30 . Sunt disponibile tratamentele care
pot ameliora evoluţia disfuncţiei sistolice asimptomatice
a ventriculului stâng, astfet încât această entitate a fost
înclusă în ghid.
Etiologia insuficienţei cardiace în Europa
• Diagnosticul de „insuficienţă cardiacă“ nu
trebuie să fie un diagnostic izolat al pacientului.
Etiologia insuficienţei cardiace şi prezenţa factorilor
precipitanţi sau al altor afecţiuni care pot avea o influenţă
importantă asupra abordării terapeutice trebuie să fie
luate în consideraţie cu atenţie în toate cazurile. Extinderea
investigaţiilor referitoare la etiologia insuficienţei
cardiace va depinde de resursele disponibile şi de impactul
pe care acest diagnostic îl va avea asupra abordării
terapeutice ulterioare.
Insuficienţa cardiacă cronică poate fi determinată de
către disfuncţia miocardică, anomaliile valvulare, afectarea
pericardică sau poate fi indusă de către diverse tulburări
de ritm. Ischemia acută, anemia, disfuncţia renală
sau tiroidiană sau medicamentele cardiodepresoare pot
exacerba sau mai rar, determina apariţia insuficienţei
cardiace. Edemul pulmonar acut şi şocul cardiogen prezintă
un spectru etiologic similar cu cel al insuficienţei
cardiace cronice, totuşi edemul pulmonar este deseori
asociat cu apariţia unei crize hipertensive şi cu o funcţie
sistolică normală a ventriculului stâng. Vor trebui consultate
textele clasice de cardiologie pentru a obţine o
listă exaustivă a principalelor cauze ale insuficienţei
cardiace (vezi şi Tabelul 23). În Europa, disfuncţia
miocardică secundară afectării coronariene, de obicei
consecinţa unui infarct miocardic, este cauza cea mai
des întâlnită de insuficienţă cardiacă la pacienţii sub 75
de ani 31 , în mod obişnuit fiind prezente anomalii evidente
ale funcţiei sistolice. Hipertensiunea arterială, prezentă
concomitent în acest context clinic, este afecţiunea cu
cea mai importantă implicare în progresia insuficienţei
cardiace 32 . În cazul pacienţilor vârstnici, care sunt
deseori mai puţin intens investigaţi, acurateţea diagnosticului
prezenţei şi etiologiei insuficienţei cardiace este
mai dificil de stabilit şi este camuflată de către multiple
alte diagnostice 33 . Hipertensiunea arterială sistolică şi
hipertrofia miocardică, pierderea de fibre miocardice şi
fibroza pot fi cauze mult mai importante de insuficienţă
6