CarteaOrtopedietraumatologie

osteosinteză cu placă şi şuruburi – în fracturile diafizare;
permite o stabilitate bună a fragmentelor şi este o metodă de elecţie
(fig. 72);
osteosinteza cu broşe şi hobană – în fracturile treimii externe
a claviculei.
Fig. 72. Osteosinteza fragmentelor claviculei cu placă şi suruburi.
LUXAŢIA UMĂRULUI (SCAPULOHUMERALĂ)
Luxaţiile scapulohumerale – leziuni traumatice des întâlnite
(50–60% din totalul luxaţiilor aparatului locomotor). Ele favorizate
de: structura articulaţiei scapulohumerale, disproporţia suprafeţelor
articulare, aparatul capsulo-ligamentar slab şi volumul mare
de mişcări.
Luxaţia se produce prin căderea pe umăr, pe braţul în abducţie
cu rotaţie externă, preponderent prin mecanism indirect.
Clasificarea luxaţiilor scapulohumerale (fig. 73):
1. Luxaţii anterointerne (95% din toate luxaţiile humerusului):
sub- şi intracoracoide – sunt cele mai frecvente luxaţii (fig. 74, 75).
Diagnosticul clinic este relativ uşor: umărul are forma unui epolet
(în comparaţie cu cel sănătos), deoarece acromionul se reliefează,
fosa subclaviculară dispare sau devine globuloasă, iar la cea axială
dispare relieful capului humeral, braţul este în abducţie şi rotaţie
194