CarteaOrtopedietraumatologie

Capitolul VI. AMPUTAREA SEGMENTELOR MEMBRELOR ŞI
PROTEZAREA
Amputarea este o intervenţie chirurgicală, prin care se sacrifică
un segment sau întregul membru (dezarticulaţia), în scopul de a
salva viaţa pacientului sau pentru a ameliora funcţia unui membru
bolnav. Acest act chirurgical este cunoscut încă din antichitate, dar
principiile, regulile de efectuare a lui au fost determinate în epoca
lui Hipocrate (460–377 î.Hr.). În secolul I după Hristos, Aurelius
Cornelius Celsus ( cca 60 î. Hr. – 20 d. Hr.) a propus efectuarea
amputării în limitele ţesuturilor sănătoase prin incizie circulară
(ghilotină), procedeu care se utilizează şi până în zilele noastre, în
cazuri extraordinare.
Pe parcursul secolelor, metodele, procedeele de efectuare a
amputaţiilor şi dezarticulaţiilor s-au completat, perfecţionat, dar se
realizau foarte rar, deoarece nu erau clare indicaţiile pentru
efectuarea lor.
În 1922, cunoscutul chirurg rus N. Bogoroz scria: „ ...La
această puţin studiată operaţie – act antifiziologic – ne impun numai
unele situaţii extreme”.
La momentul actual, amputarea este considerată o chirurgie
reconstructivă, care are scopul de a forma un membru funcţional
prin protezare corectă. Pentru realizarea acestui nobil scop, după
amputare, pentru o protezare eficientă, bontul trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe:
să fie acoperit completamente cu ţesuturi de bună calitate
(sănătoase), cu suficientă troficitate locală, cu o bună inervare;
să aibă o lungime optimă, astfel ca braţul de pârghie să se
sprijine suficient în manşonul protezei şi să-l dirijeze;
mobilitatea bontului în articulaţia adiacentă lui să fie normală
sau aproape de această valoare, pentru a asigura funcţionalitatea
protezei;
să aibă o formă cât mai regulată, pentru o optimă adaptare
la el a manşonului protezei contemporane cu sprijin total;
377