CarteaOrtopedietraumatologie

gice sau neurochirurgicale municipale şi republicane) în funcţie de
calificarea medicului privind problemele vertebrologice.
Astfel, tratamentul traumatismelor vertebro-medulare trebuie
să fie individual şi diferenţiat în fiecare caz aparte.
Metodele de tratament conservator
1. Metoda funcţională – propusă de Magnus (1929) şi im -
plementată de V. Gorinevskaia şi Е. Dreving (1931–1933). Indicaţii:
fracturi prin compresiune, amielice, de corp vertebrale la nivel
toracal şi lombar; fracturi de corp vertebral la pacienţii în vârstă,
cu patologii somatice grave, cărora le este contraindicat
tratamentul chirurgical sau regim de pat de lungă durată, cât şi
tratamentul ortopedic prin aplicarea corsetelor ghipsate.
Metoda funcţională prevede masajul şi procedurile fizioterapeutice.
Gimnastica curativă complexă constă din 3–4 perioade,
cu creşterea dozată a efortului fizic. Fiecare perioadă cuprinde 10–
15 zile; durata unei şedinţe, la început, este de 10–12 minute, crescând,
cu timpul, până la 30–40 minute. Drept criteriu de trecere de
la prima perioadă la a doua serveşte proba funcţională (dacă pa -
cientul poate ridica ambele picioare în poziţie de extensie), iar
drept indice de verticalizare a pacientului şi de normalizare a tonusului
musculaturii paravertebrale servesc următoarele teste:
1) bolnavul se menţine în poziţia ,,rândunică“ mai mult de
3 minute;
2) bolnavul se menţine în această poziţie şi la contraforţa
mâinilor metodistului de gimnastică curativă, cu presiune
asupra regiunii omoplaţilor şi regiunii sacrale;
3) poziţia de extensie a trunchiului se menţine şi la variaţiile
presiunii metodistului asupra zonelor sus-numite, corpul
pacientului efectuând mişcări în formă de balanţă.
Efectuarea de către pacient a acestor 3 teste demonstrează o
pregătire bună a musculaturii paravertebrale şi el poate fi verticalizat,
însă, în funcţie de gravitatea leziunii, nu mai devreme de 1,5
luni de la traumatism (N.I. Hvisiuk şi coaut., 1984).
2. Metoda conservativ-funcţională de activizare precoce a
pacientului (Mann, 1973; V.P. Ohotski şi coaut., 1983; М.А. Ni-
330