Download PDF - Churry-Burry

şi pe Wyoh, Mami, Greg şi Sidris, dacă eu aş fi căzut. Dar cine spune
că revoluţia e o joacă de copii?
Camaradul Clayton era un tânăr japonez – de fapt, nu era prea
tânăr, nici nu ştiu cât să-i fi dat, toţi arată tineri până când, dintr-o
dată, îi vezi bătrâni., Nici japonez nu cred că era, mai degrabă malaiez
sau aşa ceva, dar avea un nume japonez, iar gospodăria şi-o
conducea tot pe stil japonez, giri şi gimu erau principiile după care se
conducea în viaţă, iar marele meu noroc a fost că datora mult gimu
lui Wyoh.
Clayton nu avea strămoşi condamnaţi, ai lui se îmbarcaseră ca
voluntari – sub ameninţarea puştii, evident, atunci când Marea Chină
îşi consolida imperiul de pe faţa dinspre Pământ a Lunii. Nu m-am
gândit că asta ar fi necorespunzător cu criteriile noastre. Ura
Autoritatea la fel de tare ca orice vechi deţinut.
Prima oară ne-am întâlnit într-o ceainărie – o speluncă pentru noi,
cei din L-City – şi am vorbit două ore tot felul de chestii, în afară de
politică. Şi-a făcut o părere despre mine şi m-a invitat la el acasă.
Singura mea plângere la adresa ospitalităţii japoneze este baia în care
trebuie să te vâri până la bărbie, într-o apă mult prea fierbinte faţă de
ceea ce pot eu să suport de obicei.
N-am riscat nimic că m-am afişat în public. Mama-san se pricepea
la machiaj tot atât de bine ca şi Sidris, braţul meu social arăta la fel ca
unul adevărat, iar un chimono îmi acoperea perfect sudura. În două
zile am cunoscut patru celule. Eram „camaradul Bork", eram machiat,
purtam chimono şi tabi, iar dacă printre ei era vreun spion, n-avea
nici o şansă să mă identifice în persoana lui Manuel O'Kelly. Am fost
cât se poate de scurt la întâlniri, le-am dat cifre şi previziuni şi am
vorbit despre un singur lucru, foametea din '82, de peste patru ani.
— Voi sunteţi mai norocoşi, nu o să fiţi atinşi atât de curând. Dar
acum, cu noul metro, o să-i vedeţi tot mai mult pe oamenii de pe-aici
trecând cu grâu şi cu orez pe care-l vor duce la capul catapultei. O să
vă vină şi vouă rândul.
I-am impresionat. Vechea organizaţie, aşa cum o vedeam eu şi din
câte auzisem despre ea, se baza pe oratorie, cântece războinice şi
emoţii, fiind mai mult o biserică decât un partid de luptă. Eu le-am
spus direct:
— Uitaţi care e situaţia, camarazi. Vă las cifrele, verificaţi-le.
Apoi m-am întâlnit separat cu un camarad chinez, inginer de
meserie, care îţi transforma orice obiect aşa cum doreai. L-am
întrebat dacă a văzut vreodată o armă cu laser destul de mică încât so
poţi căra ca pe o puşcă. Nu văzuse. I-am spus că sistemul
paşapoartelor face dificilă contrabanda, iar el mi-a zis că n-ar trebui
să fie prea greu cu bijuteriile – şi-o să vină în Luna City săptămâna
viitoare ca să-şi viziteze vărul. I-am mai spus că unchiul Adam va fi
tare încântat să aibă veşti de la el.
Ce să mai lungesc vorba, a fost o călătorie cu folos. La întoarcere
m-am oprit în Novylen ca să verific un „Foreman", model mai vechi,
cu bandă perforată, pe care-l reparasem mai înainte. Apoi m-am dus
să mănânc ceva şi m-am întâlnit cu tatăl meu. Suntem prieteni, dar
nu pot spune că ne prăpădim unul de dorul celuilalt. Pot trece câţiva
ani fără să ne vedem. Am vorbit, cât am mâncat un sandwich şi am
băut o bere, iar când m-am ridicat să plec, mi-a spus:
— Mi-a făcut plăcere să te văd, Mannie. Luna liberă!
I-am răspuns la fel, eram prea uimit ca să mai mă gândesc la un
alt răspuns. Bătrânul meu nu făcea politică şi era atât de sceptic când
venea vorba de politică, încât dacă ar fi făcut afirmaţia asta în public,