Download PDF - Churry-Burry

— Canibalism!
Se răsuci şi îşi rezemă capul de pieptul profesorului.
El o bătu uşurel pe umăr, zicându-i blând:
— Îmi pare rău, Wyoh, dar oamenii nu-şi dau seama cât de
precară este ecologia noastră. Chiar şi pe mine mă şochează. Ştiu că
apa curge la vale, dar nu-mi imaginam cât de repede va ajunge la
capăt.
Wyoh se calmă.
— Bine, profesore, recunosc, n-am avut dreptate. Cred că avem
nevoie de embargou şi de tot ce implică asta. Să ne apucăm de
treabă. Hai să-l întrebăm pe Mike ce şanse avem. Acum ai încredere
în el, nu?
— Da, doamnă dragă, am încredere. Trebuie să-l avem de partea
noastră. Manuel?
Mi-a luat ceva timp ca să-l conving pe Mike că eram serioşi şi să-l
fac să înţeleagă că glumele ne pot ucide (această maşină nu are
noţiunea de moarte umană). Vroiam să primim asigurarea că ne va
proteja secretele, indiferent de ce program de căutare a lor ar fi
folosit, chiar dacă cineva ar fi avut parolele noastre. Puteau să nu vină
de la noi. Mike se simţi jignit că m-am putut îndoi de el chiar şi o
secundă, dar problema era prea serioasă ca să ne permitem vreo
greşeală.
După ce ne-am luat toate măsurile de siguranţă, am muncit două
ore ca să programăm şi să reprogramăm, să schimbăm păreri şi să
investigăm materialele suplimentare, înainte ca toţi patru, adică Mike,
profesorul, Wyoh şi cu mine să fim încântaţi de munca noastră, de
şansa pe care o are revoluţia, această revoluţie iniţiată şi condusă de
noi, în care trebuia să învingem înainte să vină „Ziua Răzmeriţei
pentru hrană", cu mâinile goale... Împotriva Autorităţii, împotriva
puterii de pe Terra, a tuturor celor unsprezece miliarde de locuitori,
care luptau ca să ne supună voinţei lor. Nu aveam nici un as în
mânecă, ci numai certitudinea trădării, a prostiei şi a laşităţii, dar şi a
neputinţei noastre logice, militare şi strategice. Nu eram nici genii şi
nici experţi în problemele lunare. Profesorul îl verifică pe Mike la
istorie, psihologie, economie şi la altele, şi rămase pe deplin mulţumit
de rezultate.
Într-un târziu, ne-am pus de acord că am terminat programarea.
Oricum, nu ne mai trecea prin minte nici un factor semnificativ, de
care ar fi trebuit să ţinem cont. Apoi, Mike zise:
— Problema este nedeterminată şi nu ştiu cum s-o rezolv.
Pesimist? Optimist? Sau ca pe o rată a probabilităţilor exprimate
printr-o curbă sau mai multe? Profesore, prietene? Manuel?
— Mike, am zis, când dau cu zarul, probabilitatea de a ieşi şase e
de unu la şase. Nu îi cer vânzătorului să-l cântărească, nu-l măsor şi
nu-mi fac griji că mi l-ar sufla cineva. Deci, nu ne da un răspuns fericit
sau sumbru, nu ne arăta curbe de diagrame, ci mai bine, spune-ne
totul într-o singură propoziţie. Ce şanse avem? Egale? Una la o mie?
Nici una? Sau cum o fi.
— Bine, Manuel Garcia O'Kelly, primul meu prieten bărbat.
Preţ de treisprezece minute şi jumătate nu se auzi nici un zgomot,
iar Wyoh îşi muşca degetele. Niciodată nu îi luase atât de mult timp
lui Mike. Probabil că verifica fiecare carte pe care o citise de-a lungul
timpului şi se folosea de şirurile de numere aleatoare. Începusem să
cred că era supraîncărcat şi ori arsese ceva, ori intrase în vreo
depresiune cibernetică care necesita o reparaţie, echivalentul
lobotomiei pentru computere, pentru a opri oscilaţiile.