Download PDF - Churry-Burry

eneficia de o atenţie specială din partea mea. Dar eu sunt singur, nam
dormit noaptea trecută şi nu-mi fac speranţe că noaptea asta voi
dormi mai mult. Nu pot participa la întruniri, nu pot da noroc cu
nimeni, nu pot primi delegaţi, trebuie să stau lipit de biroul ăsta şi să
muncesc – ca să pot scăpa de misiunea asta şi s-o las pe umerii
voştri.
Zâmbi:
— Gândiţi-vă că voi fi la fel de greu de văzut ca şi Simon Jester.
Fusese o transmisie de cincisprezece minute care se putea
rezuma la: întoarceţi-vă la muncă, aveţi răbdare, daţi-ne timp.
Oamenii de ştiinţă nu ne-au acordat timp mai deloc –trebuia să-mi
fi dat seama, era genul de treabă la care mă pricep.
Toată comunicaţia cu Pământul se făcea prin Mike. Dar băieţii ăia
deştepţi cărora li se mai zice şi oameni de ştiinţă aveau destul de
mult echipament electronic cât să umple un depozit, iar odată ce s-au
hotărât s-o facă, nu le-a luat mai mult de câteva ore să improvizeze
un aparat a cărui transmisie să poată ajunge pe Terra.
Salvarea a venit de la un turist care era de părere că Luna are
dreptul să fie liberă. I-a dat telefon lui Adam Selene şi s-a pomenit
vorbind cu o membră a echipei de femei pe care le cooptasem de pe
nivelele C şi D – un sistem pe care-l concepuse pentru auto-apărare,
întrucât, în ciuda cererii lui Mike, jumătate din Lună încercă să-i
telefoneze lui Adam Selene după transmisia video. Fiecare avea câte
o problemă, de la cereri şi rugăminţi, până la genul de pisălogi care îi
dădeau lui Adam sfaturi peste sfaturi despre cum să conducă Luna.
După vreo sută de convorbiri îndreptate spre mine de un camarad
plin de zel de la compania de telefoane, am înfiinţat această echipătampon
între oameni şi Adam Selene. Din fericire, camarada care a
primit telefonul şi-a dat seama că sloganul „calmaţi-vă, vă rog" nu se
aplică în toate cazurile şi mi-a dat telefon.
Câteva minute mai târziu, eu şi Finn Nielsen, împreună cu câţiva
puşcaşi nerăbdători, ne îndreptam cu capsula spre zona
laboratoarelor. Informatorului nostru i-a fost frică să dea nume, dar
ne-a spus locul unde putem găsi transmiţătorul. I-am prins în flagrant,
tocmai transmiteau spre Pământ şi numai acţiunea rapidă a lui Finn
le-a salvat viaţa, pentru că însoţitorii noştri cu arme îşi pierduseră
cumpătul când au văzut ce făceau. Nu vroiam să „dăm un exemplu".
E mai greu să-i sperii pe oamenii de ştiinţă, minţile lor sunt diferite de
ale celorlalţi muritori. Trebuia să-i abordăm altfel.
Am făcut transmiţătorul bucăţi şi i-am ordonat directorului să-i
adune pe toţi în sala de mese, cerând să se facă apelul dintr-un loc de
unde putea fi auzit de la un telefon. Apoi am vorbit cu Mike, am luat
toate numele de la el şi i-am spus directorului:
— Doctore, aţi spus că sunt toţi aici. Dar lipsesc şapte – şi i-am dat
numele lor. Vă rog să-i aduceţi pe toţi până la ultimul.
Pământenii lipsă fuseseră anunţaţi, dar refuzaseră să se oprească
din lucru – tipic pentru oamenii de ştiinţă.
Lunarii erau într-o parte a încăperii, pământenii de cealaltă parte.
Le-am spus pământenilor:
— Noi am venit cu intenţii bune, am încercat să vă tratăm ca pe
nişte oaspeţi. Dar trei dintre voi au încercat şi poate au şi reuşit să
trimită mesaje spre Pământ.
M-am întors înspre director:
— Doctore, aş putea percheziţiona totul – oraşul, structurile de