Download PDF - Churry-Burry

vieţi omeneşti. Tragem, le spunem exact când şi unde va cădea
proiectilul şi le dăm trei zile ca să elibereze zona.
Primul nostru mesaj către Terra a fost la ora două noaptea pe 13
octombrie '76, la şapte ore după invazie. Mesajul anunţa nu numai
distrugerea forţei lor de atac şi înfiera brutalitatea invaziei, dar
promitea un bombardament-revanşă, numind momentele şi locurile
afectate, dând fiecărei naţiuni un termen limită prin care să se
delimiteze de acţiunile Naţiunilor Federative şi să ne recunoască,
evitând astfel situaţia de a fi bombardate. Fiecare termen limită
fusese stabilit cu douăzeci şi patru de ore înaintea loviturii locale.
Era mai mult timp decât avea nevoie Mike. Având timp până la
impact, o stâncă stătea multă vreme în spaţiu cu servomotoarele încă
nefolosite şi avea loc din belşug unde să cadă. Dacă n-ar fi avut timp
suficient, Mike putea rata complet Terra – lovea stânca lateral,
făcând-o să cadă pe o orbită permanentă în jurul Terrei. Dacă avea la
dispoziţie doar o oră, putea devia lovitura în ocean.
Prima ţintă era Directoratul Americii de Nord. Urmau să fie lovite
toate marile naţiuni ale Forţelor Păcii, şapte puteri cu drept de veto:
Directoratul Americii de Nord, Marea Chină, India, Sovunion, Pan
Africa (în afară de Ciad), Mitteleuropa şi Uniunea Braziliană. Aveam
ţinte şi timpi şi pentru naţiunile mai mici – dar ştiam că nu vor fi lovite
mai mult de douăzeci la sută din aceste ţinte, din lipsa oţelului, dar şi
din cauza efectului de panică şi teroare. Dacă Belgia era lovită din
prima rotaţie, poate că Olanda decidea să-şi protejeze polderele,
cedând înainte ca Luna să ajungă sus pe cerul ei.
Fiecare ţintă era aleasă în aşa fel încât să se evite vătămarea
cuiva. Asta era cam greu de realizat pentru Mitteleuropa.. Ţintele
noastre trebuiau să fie mări, oceane sau munţi înalţi –Adriatica, Marea
Nordului, Baltica şi aşa mai departe. Existau spaţii libere pe Terra, în
ciuda celor unsprezece miliarde de locuitori.
Mi se părea că America de Nord este foarte populată, dar
locuitorii, în număr de un miliard, sunt îngrămădiţi în marile oraşe şi
există spaţii deschise, deşerturi şi munţi. Am desenat o reţea
deasupra Americii arătând cât de precis vom lovi – Mike era de părere
că cincizeci de metri reprezentau o eroare mare. Am examinat hărţile,
iar Mike a verificat prin radar toate intersecţiile meridianelor cu
paralelele. De exemplu, 105 grade vest cu 50 grade nord. Dacă în
punctul de intersecţie nu exista nici un oraş, Mike marca punctul pe
grila ţintelor... dar şi mai interesat era dacă găsea un oraş în
apropiere, ca să fim siguri că a băgat groaza în inimile locuitorilor
oraşului respectiv.
I-am avertizat că bombele noastre vor fi la fel de puternice ca şi
bombele-H, dar nu va exista nici un proiectil radioactiv, nu vor fi
radiaţii ucigătoare, doar o explozie teribilă, o undă de şoc în aer, o
trepidaţie a pământului în momentul ciocnirii. I-am avertizat că s-ar
putea să se dărâme unele clădiri aflate la o distanţă considerabilă de
locul exploziei, din cauza impactului bombei cu solul şi i-am lăsat pe
ei să se hotărască cât de departe să fugă. Dacă drumurile publice se
aglomerau din cauza panicii mai degrabă decât a pericolului real, ei
bine, era perfect, pur şi simplu perfect!
Dar am repetat că nimeni din cei care ne vor asculta nu va păţi
nimic, că toate ţintele pe care le vom lovi la prima rotaţie a
Pământului vor fi nepopulate – ne-am oferit să nu lovim o ţintă despre
care naţiunea afectată ne-ar informa că datele noastre sunt eronate.
(Ofertă inutilă, vederea radar a lui Mike era brici).
Dar, nespunând ce-o să se mai întâmple la a doua rotaţie, dădeam