Download PDF - Churry-Burry

vestică era Aconcagua. În Bolivia, am observat că Altoplano era la fel
de înalt ca Platoul Tibet (destul de adevărat), mult mai aproape de
ecuator şi oferea o arie largă de posibile alegeri, datorită construcţiei
mai uşor de ridicat, pe vârfuri asemănătoare cu oricare de pe Terra.
Am vorbit cu un american care era adversar politic al celui ce ne
făcuse „gloată". Am arătat că muntele McKinley era comparabil cu
orice munte din Asia sau America de Sud. Aveam multe de spus şi
despre Mauna Loa – ar fi fost extrem de uşor de construit acolo. Am
spus că insula Hawaii va fi spaţioportul lumii... Întregii lumi, pentru că
vorbeam de ziua în care Marte va fi exploatat, iar încărcăturile pentru
trei (poate patru) planete vor fi canalizate prin „Marea Insulă" Hawaii.
M-am ferit să spun ceva despre natura vulcanică a muntelui
Mauna Loa. Am observat, în schimb, că localizarea lui permitea ca o
încărcătură deviată să aterizeze, fără nici o problemă, în Oceanul
Pacific.
În Sovunion, am vorbit despre un singur vârf – Lenin, care avea
peste şapte mii de metri înălţime (dar era cam prea aproape de
marele lor vecin).
Kilimanjaro, Popocatepetl, Logan, El Libertado – vârful meu
preferat se schimba în funcţie de ţară. Tot ceea ce urmăream era să
fie muntele cel mai înalt din inimile localnicilor. Am găsit ceva bun de
spus şi despre munţii mai mici din Ciad şi am spus-o cu atâta
convingere, încât am crezut şi eu.
Alteori, susţinut de întrebările ajutătoare care veneau de la
oamenii lui Stu LaJoie, am discutat despre ingineria chimică (despre
care nu ştiam nimic, dar memorasem date) pe Lună, unde vidul este
nelimitat, despre puterea soarelui, despre materiile prime inepuizabile
şi despre condiţiile previzibile care permiteau moduri de procesare
scumpe sau imposibile pe Pământ, dar ieftine pe Lună. În tot ceea ce
spuneam, exista un subînţeles referitor la birocraţia înrădăcinată a
Autorităţii Lunare, care nu reuşise să vadă marele potenţial al Lunii
(era adevărat), plus răspunsul la o întrebare care se punea întotdeauna,
răspuns care sublinia că Luna poate accepta orice număr de
colonişti.
Şi asta era adevărat, dar n-am spus niciodată că Luna (şi uneori şi
lunarii) îi omora cam pe jumătate din noii-veniţi. Dar oamenii cu care
stăteam de vorbă nu se prea înghesuiau să emigreze ei, ci se
gândeau cum să-i forţeze sau să-i convingă pe alţii să emigreze,
pentru a reduce aglomeraţia pe străzi sau pentru a scădea din
impozite. Mi-am ţinut gura în legătură cu faptul că milioanele de
subnutriţi, pe care-i văzusem, se înmulţeau mai repede decât i-ar fi
putut trimite în spaţiu vreo catapultă.
Noi nu puteam găzdui, hrăni şi antrena milioane de nou-veniţi în
fiecare an – iar un milion de oameni nu însemna mare lucru pentru
Terra, în fiecare noapte se concepeau mai mult de un milion de copii.
Puteam accepta mai mulţi decât erau doritori să emigreze de bună
voie, dar dacă ei foloseau emigrarea forţată şi ne inundau... Luna
avea un singur mod de a rezolva situaţia cu un nou-venit, ori nu face
nici o greşeală fatală faţă de mediul care îl atacă fără avertisment, ori
ajunge îngrăşământ în tunelul vreunei ferme.
Imigrarea în număr mare nu putea însemna decât că foarte mulţi
imigranţi vor muri – noi eram prea puţini ca să-i ajutăm să treacă
peste pericolele naturale.
Profesorul vorbea întotdeauna despre „marele viitor al Lunii". Eu
nu vorbeam decât despre catapulte.
În săptămânile cât am aşteptat să fim convocaţi de Comitet, am