Download PDF - Churry-Burry

ecluzei treisprezece, lângă care era şi salonul lui Sidris. (Sidris avea o
afacere bună, pentru că era destul de aproape ca să folosească apă
nelimitat fără să bage cineva de seamă, de pe conducta de retur).
Hazel avea ore dimineaţa, iar după-amiaza o ajuta pe Sidris, cosea
rochii, aranja prosoapele, le spăla pe doamne pe cap, învăţa meserie
– făcea orice dorea Sidris.
Adică, era căpitanul Haimanalelor de pe Baker Street.
Cât a stat la orfelinat, Hazel se ocupase de copiii mai mici ca ea,
care o îndrăgiseră. Putea să obţină orice de la ei, pentru că ştia să se
poarte cu ei, înţelegea ce spuneau atunci când un om în toată firea ar
fi crezut că vorbesc păsăreşte. Ea reprezenta liantul între partid şi cei
mai mulţi dintre auxiliarii juniori. Ştia cum să transforme totul în
joacă. Chiar şi sarcinile mai grele, pe care i le încredinţam, deveneau
o joacă cu reguli pe care ea le stabilea şi nu-i lăsa pe copii să
înţeleagă că era vorba de ceva serios pentru adulţi, ci pentru ei, ceea
ce era cu totul altceva.
De exemplu, să zicem că un puşti care nu ştie să citească este
prins cu manifeste, lucru care s-a întâmplat nu numai o dată, de
altfel. După ce Hazel i-a făcut băieţelului instructajul de rigoare, iată
cum au ieşit lucrurile:
SOLDATUL: De unde ai astea, copilule?
HAIMANAUA DE PE BAKER STREET: Nu sunt copil, sunt băiat mare.
SOLDATUL: Bine, băiat mare ce eşti, de unde ai astea?
H. B. S.: Mi le-a dat Jackie.
SOLDATUL: Cine e Jackie?
H. B. S.: Jackie, cine să fie?
SOLDATUL: Dar care e numele celălalt?
H. B. S.: Al cui?
SOLDATUL: Al lui Jackie.
H. B. S. (batjocoritor): Jackie e fată!
SOLDATUL: Bine, bine, şi unde locuieşte?
H. B. S.: Cine?
Şi tot aşa, la toate întrebările răspunsul invariabil era „Mi le-a dat
Jackie", încât îl înnebunea pe soldatul care-l prinsese cu manifeste.
Din moment ce Jackie nu exista şi nu avea alt nume, adresă, nu era
nici un pericol. Copiilor le făcea plăcere să-şi bată joc de oamenii în
toată firea, mai ales de gărzi, odată ce învăţaseră cât de uşor poate fi.
Mare lucru nu se întâmpla. În cel mai rău caz, se confiscau
manifestele. Chiar şi echipele Dragonilor Păcii se gândeau de două ori
înainte să pună mâna pe vreun copilaş. Da, începusem să avem
echipe ale Dragonilor în interiorul lui Luna City – le era teamă să
patruleze câte unul, pentru că unii se aventuraseră singuri în misiune
şi nu se mai întorseseră.
Când Mike s-a apucat să facă versuri, poezii după părerea lui, nam
ştiut dacă trebuie să plâng sau să râd. Mai vroia să le şi publice!
Chestia asta dovedeşte cât de tare a corupt umanitatea această
maşină în aparenţă inocentă, încât vrea acum să-şi vadă şi numele
tipărit în văzul tuturor!
— Mike, i-am spus, pentru numele lui Bog! Ce-ai păţit? Ţi-au
explodat toate circuitele sau ai plănuit să ne dai de gol?
Înainte să aibă timp de replică, se amestecă profesorul:
— Stai aşa, Manuel, cred că există o posibilitate. Mike, ce-ai zice
de un pseudonim literar?
Şi aşa s-a născut „Simon Jester". Se pare că Mike şi-a găsit acest