Download PDF - Churry-Burry

Unii lunari călătoresc foarte rar de plăcere, alţii se duc în călătorii
de afaceri, unii trec din coridoarele exterioare în cele interioare, unii
se mută din Luna City în Novylen sau în altă parte. Băieţii cuminţi au
completat formularele, au plătit taxele, au făcut poze, s-au conformat
regulamentului. Şi eu am fost băiat cuminte, la sfatul profesorului şi
mi-am făcut formele pentru paşaport, pe care l-am ataşat legitimaţiei
de trecere de care aveam nevoie pentru a ajunge în Complex.
Cam puţini băieţi cuminţi! Lunarii nu considerau că paşaportul e
important. Paşaport? Cine a mai pomenit aşa ceva?
În dimineaţa aceea, la staţia Sud a metroului păzea un soldat cu
uniformă galbenă de gardian, ce părea că-şi urăşte slujba, ca şi pe
noi, de altfel. Cum n-aveam nici o treabă, m-am tras deoparte şi mam
uitat să văd ce face.
Se anunţă capsula spre Novylen. Un grup de vreo treizeci de
persoane se îndreptă spre poartă. Gospodin Jachetă Galbenă ceru
paşaportul primului care sosi la intrare. Lunarul se opri ca să se ia la
harţă. Individul din spate îl împinse şi trecu pe lângă el, paznicul se
întoarse şi strigă ceva, dar alţi trei-patru se îmbrânciră să treacă.
Paznicul îşi căută arma, cineva îl prinse de cot, dar arma ieşi la iveală
– nu era un laser, ci o armă cu gloanţe, zgomotoasă.
Glonţul ricoşă, lovi podeaua şuierând. M-am tras înapoi. Paznicul
era rănit, zăcea pe jos. Când primul grup de pasageri a coborât
rampa, paznicul a rămas întins pe platformă, fără mişcare.
Nimeni nu-i dădea nici o atenţie, treceau pe lângă el nepăsători
sau săreau peste el ca şi cum ar fi fost un obiect oarecare. O femeie
cu un copil în braţe se opri, îl lovi cu piciorul în faţă şi apoi coborî
rampa. N-am mai stat să văd ce se mai întâmplă, poate că era deja
mort. Oricum, am aflat că a rămas acolo până când i-a venit schimbul.
A doua zi, în acelaşi loc stătea de pază o jumătate de pluton.
Capsula spre Novylen plecă goală de data asta.
Se stabilise de-acum. Cine avea paşaport putea să circule cu
metroul, cine n-avea, nu putea. Acum, paza de la poarta staţiei era
formată din doi oameni, unul controla paşapoartele, celălalt stătea
mai în spate cu arma la vedere. Cel care verifica paşapoartele nu se
omora prea mult cu controlul, ceea ce era bine, pentru că multe erau
contrafăcute, iar falsurile de la început erau lucrate grosolan. Nu
peste mult timp, s-a furat hârtia originală, iar falsurile au început să
fie la fel de bine lucrate ca şi cele autentice, oficiale, care erau mai
scumpe. Lunarii le preferau pe cele ale liberei iniţiative.
Organizaţia noastră nu se ocupa cu falsurile, nu încurajam aşa
ceva. Noi ştiam cine avea originale, pentru că înregistrările lui Mike le
listau pe cele oficiale şi asta ne ajuta să separăm oile de capre, adică
pe cei cu paşapoarte oficiale de cei cu falsuri, în fişierele pe care le
făceam şi le depozitam în Mike, în locaţia „Bastilia", întrucât, ne
gândeam noi, un om cu paşaport fals era pe jumătate de partea
noastră. S-a transmis în jos, în celulele organizaţiei noastre de-acum
în creştere, să nu fie recrutat nimeni care avea paşaport autentic.
Dacă cel care recruta pe cineva nu era sigur de el, trebuia să întrebe
superiorul şi răspunsul venea imediat.
Problemele paznicilor nu se terminaseră aici. Nu era un spectacol
plăcut să-i vezi pe copii maimuţărindu-se, imitând în batjocură fiecare
mişcare pe care o faci, alergând de colo-colo, strigând tot felul de
cuvinte porcoase şi făcând gesturi obscene. Toate astea reprezentau
o insultă gravă pentru paznici.
Unul n-a mai suportat şi l-a lovit pe un băieţel, scoţându-i câţiva
dinţi. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, un lunar şi doi paznici morţi.