Download PDF - Churry-Burry

ca oricare altul echipat la fel. Cred că m-au luat drept unul de-ai lor de
pe flanc. La distanţa asta, nici ei nu se deosebeau de oamenii lui Finn,
numai că n-am mai stat pe gânduri, pur şi simplu i-am ars. Un nou
venit nu se mişcă ca un veteran, ridică picioarele prea sus şi tot
timpul încearcă să se ţină de ceva. N-am stat să analizez, nici nu mi-a
trecut prin cap ideea: „Viermi pământeni. Ucide!", ci am acţionat
intuitiv. I-am văzut, i-am ars. Au alunecat uşor pe podea înainte să-mi
dau seama de ce făcusem.
Am vrut să le iau armele, dar erau legate de ei şi nu ştiam cum să
le desfac – cred că mi-ar fi trebuit o cheie. Nu erau lasere, ci ceva ce
nu mai văzusem până atunci. Erau puşti adevărate. Foloseau mici
rachete explozive, după cum am aflat mai târziu. Pe moment, tot ce
ştiam era că habar n-aveam cum să umblu cu ele. Aveau şi cuţitelance
la capete, erau aşa-numitele baionete. De-asta şi vroiam să le
iau. Arma mea era bună doar pentru zece focuri la putere maximă şi
nu avea rezervă de putere. Baionetele pe care le văzusem la ăştia doi
păreau folositoare – una avea sânge pe ea, sânge de lunar, cred.
Dar am renunţat să mai iau puştile. Mi-am scos cuţitul de la
centură şi m-am asigurat că indivizii erau morţi de-a binelea. Apoi, mam
grăbit spre luptă cu degetul pe trăgaci.
Nu era o luptă, ci îmbulzeală. Sau poate că întotdeauna o luptă
este o îngrămădeală de oameni, confuzie şi zgomot, nimeni nu ştie
prea bine ce se întâmplă. În partea cea mai largă a Şoselei, vizavi de
Bon Marché, unde Marea Rampă coboară spre nord, de la nivelul trei
se aflau câteva sute de bărbaţi, femei şi copii care ar fi trebuit să fie
acasă la ora aia. N-aveau toţi costumele de presiune şi erau foarte
puţini cei care aveau arme. În jos, spre rampă, treceau soldaţi
înarmaţi.
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost zgomotul, o larmă care
îmi umplea casca deschisă şi-mi bubuia în urechi – un mârâit. Nu ştiu
cum să-l fi numit altfel. Era o combinaţie de urlete furioase
amestecate cu ţipetele stridente ale copiilor şi cu mugetele ca de taur
ale adulţilor. Parcă ar fi fost cea mai mare luptă de câini din istorie şi
brusc m-am trezit că participam şi eu la isteria colectivă, înjurând de
mama focului şi scoţând ţipete fără noimă.
O fată nu mai mare decât Hazel îşi făcu vânt pe balustrada
rampei, urcă dansând la câţiva centimetri de umerii soldaţilor care se
îmbulzeau în jos. Era înarmată cu un fel de satâr. Am văzut-o rotindu-l
şi lovind un individ. Nu cred că l-a rănit prea grav prin costumul de
presiune, dar a căzut şi mulţi au trecut peste el, călcându-l în picioare.
Apoi un altul o lovi, înfigându-i o baionetă în coapsă. Fata căzu pe
spate şi dispăru în mulţime.
Nu puteam să văd ce se întâmplă cu adevărat, nici nu-mi mai pot
aminti decât frânturi. Ştiu doar că fetiţa a căzut pe spate peste
balustradă. Nu ştiu cine era sau dacă o fi supravieţuit. De unde eram,
nu puteam să-mi dau seama de nimic, erau prea multe capete caremi
blocau vederea. În faţa unui magazin de jucării era o tejghea şi mam
urcat pe ea. Eram la un metru deasupra pavajului Şoselei şi îi
vedeam mai bine pe pământenii care coborau. M-am lipit de zid, am
ţintit cu grijă, ochind spre inimile lor. Puţin mai târziu, am descoperit
că nu-mi mai mergea laserul şi m-am oprit. Cred că omorâsem vreo
opt soldaţi pe care n-o să-i mai aştepte nimeni acasă pe Pământ, dar
nu i-am numărat. Timpul părea fără sfârşit. Deşi toată lumea era în
agitaţie, mişcându-se de colo-colo în viteză, eu mă simţeam în
mijlocul unui film documentar, în care fiecare mişcare e filmată cu
încetinitorul.