Download PDF - Churry-Burry

pe coasta chineză, Marea Chină denunţă acţiunile Naţiunilor
Federative, ne recunoscu independenţa şi se oferi să negocieze
cerinţele noastre – iar eu mi-am scrântit un deget tot apăsând
butoanele de deviere.
Apoi am tot apăsat la butoane, cu tot degetul meu bolnav. India
sărise şi ea să ne recunoască, urmând China.
Ne recunoscu şi Egiptul. Şi alte naţiuni au început să bată la uşa
negocierilor.
Stu informă Terra că am oprit bombardamentele, doar le-am oprit,
nu le-am anulat. Şi luaţi-vă imediat navele de pe cerul nostru – ACUM!
– şi apoi putem sta de vorbă. Dacă nu pot ajunge acasă din lipsă de
combustibil, atunci le lăsăm să aterizeze la o distanţă mai mare de
cincizeci de kilometri de orice oraş de pe hartă şi să aştepte ca să li se
accepte predarea. Dar eliberaţi-ne cerul, acum!
Am întârziat acest ultimatum câteva minute pentru a permite unei
nave să treacă dincolo de orizont. Nu vroiam să riscăm – o singură
rachetă şi s-ar fi ales praful de Luna.
Dar am aşteptat.
Se întoarse echipa de cablare. Fuseseră până în Luna City şi
găsiseră spărtura, dar deasupra locului cu pricina erau mii de tone de
piatră sfărâmată care i-au împiedicat să repare ceva. Au făcut cum sau
priceput mai bine, s-au întors la suprafaţă, au ridicat un releu
provizoriu şi l-au orientat în direcţia în care credeau că este Luna City.
Lansaseră rachete de semnalizare la intervale de zece minute,
sperând că vor fi văzute de cineva din oraş, care va înţelege şi va
îndrepta un releu în direcţia respectivă. S-a stabilit vreo comunicaţie?
Nu.
Am aşteptat.
Echipa de cablare raportă că o navă, care apăruse la intervale
regulate timp de nouăsprezece minute, nu mai apăruse din nou. Zece
minute mai târziu, au raportat că încă o navă lipseşte la apel.
Am ascultat mesajul şi am aşteptat.
Marea Chină, vorbind în numele puterilor cu drept de veto,
acceptă armistiţiul şi declară că aveam cerul liber. Lenore izbucni în
lacrimi de fericire şi îi sărută pe cei care erau în preajmă.
După momentul emoţionant – un bărbat nu poate gândi când este
îmbrăţişat de femei, mai ales dacă cinci dintre ele nu-i sunt neveste –
am revenit la realitate şi am spus:
— Stu, vreau să pleci de urgenţă la Luna City. Alege-ţi nişte
oameni. Nu femei, pentru că aveţi de mers pe suprafaţă ultimii
kilometri ai traseului. Află ce se întâmplă, dar mai întâi pune-i să
îndrepte un releu spre releul nostru şi dă-mi un telefon de cum
termini.
— Am înţeles, domnule.
L-am echipat pentru o călătorie grea – butelii suplimentare de aer,
cort pentru cazuri de urgenţă şi tot felul de lucruri trebuincioase –
când am primit un mesaj de pe faţa Lunii dinspre Pământ, care mă
chema... pe frecvenţa pe care ascultam, pentru că, de fapt, mesajul
era transmis pe toate frecvenţele care emiteau de pe faţa dinspre
Pământ. Dar asta am aflat-o mai târziu.
„Mesaj personal, profesorul către Mannie –parola: Ziua Bastiliei şi
fratele lui Sherlock. Vino acasă imediat. Te aşteaptă vagonetul la noul
vostru releu... Mesaj personal, profesorul către Mannie... "
Şi se repeta.
— Harry?
— Da, şefu'.